Tanța recită Luceafărul

*** 

Da, eu sunt Tanța Călărașu, domnu' polițist, de la etajul doi. Mă bucur că aveți încredere în spiritul meu de observație, sigur că vreau să ajut ancheta, doar cunosc toată lumea din bloc, cred că vă dați seama că unii dintre vecini n-au cum să vă ajute, pur și simplu nu-i duce capul, de-asta o să fac tot ce pot ca să vă spun cum s-a întâmplat.

Era duminică seară înainte de Bobotează, zic că trecuse de șapte fiin'că părintele Busuioc pusese un afiș că trece cu Botezul după șapte. L-am auzit cum a bătut la nesimțita aia de lângă mine, o studentă din alea, știu eu cum, care noaptea umblă prin discoteci și ziua canci facultate. Aia nici nu l-a primit, îi tot zicea ceva de libertate, parcă ce treabă are libertatea cu biserica? Părintele venise cu Emil, cântărețul, și cred că au bătut pe urmă la moș Vaipan, nu sunt sigură, era gălăgie că urla muzica în draci la țiganul ăla de la parter. M-am dus înapoi în bucătărie să pregătesc o țuică fiartă pentru părinte și pentru cântăreț, să-i omenesc un pic, că vin din geru' ăla de afară, am o rețetă grozavă, cu puțin zahăr și bucăți de scorțișoară și cuișoare, dacă aveți drum vă fac și dumneavoastră...

Da, o să revin la seara dinainte de Bobotează, știu că sunteți ocupat și nu vreau să vă rețin, aveți o meserie solicitantă. Deci trecuse de șapte, de asta sunt sigură, și deodată am auzit țipete vizavi, m-am gândit, ce-o face Ionete, poate-o bate pe nevastă-sa, da' nu, erau voci de bărbați, m-am uitat un pic pe vizor, acum să nu credeți că fac asta de obicei, doar că-l așteptam și pe părintele Busuioc, și pe cântăreț, și m-am gândit că e rușine de scandal. Făcusem niște cornulețe cu rahat, specialitatea mea, poate când s-or liniști lucrurile veniți să vă fac o tratație, așa un bărbat fin ca dumneavoastră și cu o muncă atât de grea, adică aveți nevoie de ceva care să vă aducă alinare... Iar eu, nu că mă laud, dar aș putea găti pentru cel mai de lux restaurant. Așa-mi spunea și răposatu' Nelu, cum care Nelu, domnu' polițist? bărbatu-meu Nelu Călărașu, bietu' de el a murit demult, l-a mușcat un câine turbat, el îmi zicea, Tanțo, ce stai aicea la cantina asta, tu ar trebui să gătești la hotelul Riț.

Ce-am văzut pe vizor? păi tocmai că n-am văzut nimic atuncea, cred că se duseseră spre scară, așa că m-am întors în bucătărie. Nu știu să vă spun cât a trecut, da' era gălăgie mare, și parcă era și vocea lui Emil, cântărețul, un om deosebit și el, iar vocea lui o recunoști dintr-o mie, pe mine mă trec toți fiorii, ar fi putut fi celebru ca Adriano Pavarotti, eu sunt o fire artistică, da' nemernica aia de Sofica Degeratu, nespălata aia borțoasă de la patru, auzi, are tupeul să zică de mine că umblu după Emil, cum îndrăznește, doar fiin'că vreau să-l omenesc, da' ce să știe ea, care nici pe bărbată-su nu e-n stare să-l hrănească, nu că mi-ar părea rău de el, se merită unul pe altul, amândoi niște bârfitori, au umplut blocul cu minciuni despre mine, n-au cum să înțeleagă o fire de artistă, când eram în școală recitam „Luceafărul” la toate serbările și aveam un succes nebun, așa m-a cunoscut răposatul Degeratu, cum care, primul meu soț, Tase Degeratu, că Nelu Călărașu a fost al doilea, da, Tase era un fel de unchi cu Nelu ăsta din bloc, Nelu Degeratu, o coincidență, da, că Tase a murit demult înecat, da' și ăsta-i un nemernic la fel ca Tase, a găsit o coafeză și a fugit cu ea, nu Nelu a fugit, Tase, bărbatu-meu, și gândiți-vă numai cât spirit artistic poate avea o coafeză, zero barat, pe când eu știam pe dinafară „Luceafărul”, dacă vreți vă recit acum ultima strofă…

Înțeleg, rămâne pe altă dată, se înregistrează? bine, atunci mă întorc la subiect, deci pe hol se încingea atmosfera și m-am gândit că bietu' părinte e prins fără să vrea în scandal, sau Emil, cântărețul, și atunci am zis să ies să mă lămuresc, am luat ibricul cu țuică de pe foc și am ieșit, ce spuneți? sigur c-am închis aragazul, da, sunt sigură, așa fac mereu, pe cine am văzut? păi ce să zic, domnu' polițist, erau cam toți de pe scară acolo, și borțoasa de Sofica, ce i-o fi trebuit bătaie, că doar îi dă suficientă Nelu, era Ionete, de asta sunt sigură, vocea lui și a lui Virgil se auzeau cel mai tare, ce ziceau? păi, da, cred că de la chestia cu Italia s-au luat la harță, au lucrat acolo amândoi și sunt sigură că Ionete l-a tras în piept cu ceva, Virgil ăsta e cam prostuț, a făcut și pușcărie pe acolo, adică dumneavoastră trebuie că știți, nu? cred că Ionete l-a păcălit de bani în Italia și acum cine știe ce-o fi aflat de s-a enervat.

Ce-am făcut eu? păi eram cu ibricu-n mână, l-am văzut pe Elvis cum venea în fugă pe scări, Elvis Ciocoiu, bețivul ăla de la patru, aproape a căzut peste moș Vaipan care învârtea ranga și era să-l lovească pe Emil, atunci i-am aruncat țuica-n față, cum cui? lu' moș Vaipan, dar nu l-am nimerit pe el, cred c-am nimerit-o pe Sofica, nu, țuica nu era decât călâie, degeaba a țipat ca din gură de șarpe, i-au rămas cuișoarele-n păr, sunt sigură că le mai are și acu', se spală de două ori pe an, nu, n-am lovit-o cu ibricul, am vrut să dau în moș Vaipan că avea ranga, da' l-am nimerit pe Emil, nu, nu în nas, nici vorbă, poate-n umăr, da' venise și baba aia de la trei, Gicuța aia de umblă cu nu-știu-câte pisici după ea, începuse o mieuneală și toate se înfășurau în picioarele noastre și m-am împiedicat și am scăpat ibricul, l-a luat Virgil și i-a dat una-n cap lui Ionete, să nu-i credeți pe ăia care zic că eu i-am dat, nici n-aveam de ce, n-am nimic cu Ionete. Cine mai era? păi țiganu' de la parter, care se împingea cu Ionete și Virgil, iar părintele Busuioc se băgase între ei, bietu' părinte a încasat-o zdravăn, am înțeles că are clavicula ruptă. Da, a ieșit un tămbălău teribil, chiar că nu mai știai cine cu cine se bate, eu am scăpat ieftin, am doar câteva vânătăi pe brațe, mi le-a făcut Emil când a căzut, nu știu cine l-a lovit, da-i curgea atâta sânge din nas de mi-a murdărit halatul de mătase și m-a apucat atât de tare de mi-a făcut vânătăi, pot să vi le arăt. Bine, dacă nu e nevoie…

Erau toți, și nespălata aia care se plângea că i-a intrat o cuișoară în ochi și nu mai vede, și studenta, mă mir c-a auzit cu muzica aia drăcească dată la maxim la ea în casă, păi nu vă-nchipuiți ce-ascultă împreună cu prietenii ei, ți se face pielea de găină, niște degenerați, da, sigur că mă întorc la subiect, fiin'că am auzit deodată o explozie groaznică, și s-a umplut holul de un fum negru, și de praf, m-am speriat tare, adică toți au zis, ce-i asta? nu se mai vedea nimic, pisicile Gicuței mi se înfășurau printre picioare, m-am închinat și am zis, Doamne, ce-i asta?

Nu, sunt sigură că n-am lăsat aragazul deschis.

**
Povestirea face parte din volumul Felii de lămâie, publicat în 2015 la Editura Polirom și re-editat în colecția TOP 10+ (ediție de buzunar). 
Poate fi cumpărat aici, aici sau aici

Jurnal de scriitor necitit (2) - Cronici și recenzii

Orice scriitor își dorește să aibă cronici și recenzii la cărți. Bune, dacă se poate. Uneori și cele rele aduc cititori, din curiozitate. Cel mai rău însă este să nu se vorbească despre cărțile tale.

Da, cronicile și recenziile aduc cititori și asta este știut foarte bine de cei care le scriu.

De influencer-ii literari.

Când am publicat „Felii de lămâie” m-am mirat să am recenzii și cronici din primele zile. Nu au fost multe, cum au probabil scriitorii consacrați, dar în final am putut spune că feliile nu au trecut neobservate. Câteva recenzii pe blogurile de specialitate, vreo două cronici în reviste literare. Nu în „România literară”, acolo nu. Câteva menționări în unele retrospective literare ale anului. Apoi o nominalizare pentru debut la premiile revistei „Observator cultural”.

M-am bucurat, chiar dacă unele cronici nu erau favorabile. Dar cartea părea să fi lăsat o urmă. Chiar m-am bucurat.

Apoi au urmat aproape trei ani de tăcere din partea mea. O singură povestire în revista „iocan”. Și în aprilie 2018 am publicat romanul „Spulberatic”.

Care nu a reușit deloc performanțele, modeste de altfel, ale volumului de povestiri. „Spulberatic” a avut extrem de puține recenzii, majoritatea pe bloguri personale (le mulțumesc, m-au bucurat mult) și extrem-extrem de puține pe bloguri literare (dintre cele literare, aș menționa Bookhub care a publicat două recenzii). Câteva postări pe Facebook. Cronici în reviste literare n-am văzut.

Ciudat este că mi s-au tot cerut interviuri. Chiar de la bloguri literare care nu au scris nimic despre carte. Și atunci m-am întrebat: oare contează mai puțin cartea decât răspunsurile mele la niște întrebări, de multe ori aceleași din alte interviuri?

La început m-am gândit că timing-ul apariției cărții, înainte de Bookfest, nu a fost bun. Că influencer-ii citesc cărțile pe care le vor prezenta acolo la lansări. Dar pe urmă a venit vacanța. Concediile. Apoi toamna și alte cărți care aveau nevoie de recenzii și cronici. Și, cumva, „Spulberatic” s-a dus la fund.  O carte care pare să nu existe. Nici pe blogurile literare, nici în reviste, nici în retrospectivele literare. Sau dacă este trecută în vreo retrospectivă, mai mult ca sigur e acolo, la coadă, unde sunt înșirate cărțile apărute și probabil necitite.

Știu că ceea ce spun acum sună patetic. Cineva ar putea să zică pe bună dreptate „ia te uită și la asta, a scris două cărți și vrea cronici. Nu știe că nimeni nu scrie despre cărțile care nu merită.”

Da, îmi asum faptul că ceea ce zic aici poate părea patetic&penibil&caraghios etc. Și știu că scriitorii se feresc grozav de asta. Sunt convinsă că mulți gândesc la fel, dar nu spun, sperând că până la urmă o să apară cronica aia pe care o așteaptă. Sau recenzia care-i va face cunoscuți în rândul cititorilor.

Dar cumva nu-mi mai pasă.

Deci.

Poate „Spulberatic” nu merită să se scrie despre ea.

Poate subiectul nu mai este de actualitate și lumea nu mai vrea să citească despre comunism. Deși cartea nu este doar despre asta. Deși am văzut recenzii&cronici la alte cărți care tratează aceeași perioadă. Dar ca să scrii despre ea, ar trebui s-o citești. Și cumva, am impresia că nu prea a fost citită în lumea literară. Deși editura a trimis exemplare la reviste și bloguri. La scriitori. Și eu am dat sau trimis cărți. Deși a trecut perioada nominalizărilor la premii literare, când se presupune că membrii juriilor au citit cărțile. Acum, ce să zic? Anul trecut s-a publicat mult. Doar la Polirom au apărut zeci de cărți ale autorilor români. Chiar le-au citit pe toate?

Poate or fi și scriitori&critici care au frunzărit-o și au lăsat-o deoparte, neinteresați de subiect.

Poate fiindcă anul trecut au fost multe reveniri ale scriitorilor consacrați, care în mod normal acaparează atenția lumii literare. Am auzit că unii scriitori, mai informați, își programează cărțile în funcție de asta. Nu public anul ăsta că o să scoată X o carte și o să ia toate premiile.

Mda.

Poate „Spulberatic” nu merită să se scrie despre ea, într-un an în care s-a publicat atâta. În fond cei care scriu despre cărți au un timp limitat pentru citit.

Poate am avut ghinion. Eu. Cartea.

Nu am de unde să știu.

Se spune că un scriitor confirmă abia la a doua carte. Eu bănuiesc că nu am confirmat, având în vedere lipsa totală de interes.

*

O să continui în postarea următoare cu câteva considerații despre lumea literară așa cum e văzută de un outsider. Și voi căuta câteva explicații.

Foto: Librăria Humanitas Oradea

Jurnal de scriitor necitit (1)

În ianuarie anul acesta s-au împlinit patru ani de când am debutat cu volumul de povestiri „Felii de lămâie” la Editura Polirom. A urmat romanul „Spulberatic” în 2018.

Așa că m-am gândit să fac un fel de bilanț cu lucrurile bune și mai puțin bune din perioada asta.

Doar că, atunci când am început să le pun pe hârtie (mai degrabă pe ecran), mi-am dat seama că o să fie mai multe cele mai puțin bune. Că nu prea am cu ce să mă laud.

Și de aici titlul postării.

*

Deci, de ce un „Jurnal de scriitor necitit”?

Un scriitor vrea să fie citit. Dincolo de ideea de scris în sine și de bucuria&truda&angoasa sau cum ar fi s-o numim a scrisului, scriitorii vor să fie citiți.

Cam ce a însemnat bucuria de a publica la o editură de top din România?

Tiraj în jur de o mie de exemplare, vândute pentru prima carte încet, foarte încet. Câți cititori, având în vedere că unii au cumpărat cartea, dar nu au citit-o? Mult mai puțini probabil. Nici cu „Spulberatic” nu stau lucrurile mai bine. Au trecut zece luni de la publicare, este încă la primul tiraj și încă „în stoc” pe site-ul editurii.

În 2018 „Felii de lămâie” a cunoscut o revigorare, publicată în ediție de buzunar în colecția Top10+ la Editura Polirom. M-am bucurat, bineînțeles. În momentele în care mă simțeam deprimată, mă uitam la cuvintele de pe prima pagină, ceva despre „cele mai îndrăgite cărți”.

Dar totuși? Asta înseamnă o carte îndrăgită? O mie și ceva de exemplare vândute în patru ani?
Da, știu, piața de carte din România e mică, se discută mult despre asta. Puțini scriitori reușesc mai mult. Poate. Poate nu. Tirajul este acel subiect tabu despre care nu prea se vorbește. Și, atunci când se vorbește, se aduce în discuție piața de carte și apoi, aproape invariabil, se dau exemple de scriitori celebri care n-au vândut mai nimic în timpul vieții sau care au fost descoperiți după ani și ani. Se mai lasă puțin loc pentru neprevăzut. Pentru speranță.

Oricum, ce pot spune după patru ani este că mă consider un scriitor necitit.

Puțini cititori, puțini scriitori care să-mi fi citit cărțile, recenzii și cronici și mai puține.

*

Deci, care ar fi lucrurile bune?

Cititorii, aceia puțini care mi-au citit cărțile. Ei mi-au adus bucuria. Cei care mi-au dat feedback. Chiar dacă negativ, a fost o dovadă că au citit cartea.

Întâlnirile cu cititorii la lansări.

Invitația Autograph Romania să lansez „Spulberatic” la Londra. Nu, fără legătură cu ICR. Bucuria de a vedea câți oameni au înfruntat ploaia londoneză ca să vină la lansare.

Aș zice că lucrurile bune au venit de la cititori și asta este de fapt ceea ce-și dorește un scriitor.

*

Să trecem atunci la cele mai puțin bune.

(în postările următoare însă)

Ce-am mai zis

Sunt aproape trei luni de când am postat ultima oară pe blog și mă gândesc pentru ce și pentru cine mai scriu pe aici, dacă nu distribui postările. O fac probabil ca să adun cumva într-un singur loc tot ceea ce ține de scrisul meu.

Mă gândeam zilele astea să încep un fel de jurnal de scriitor necitit. În care să-mi scriu nedumeririle și întrebările.

Deocamdată o să pun link-ul către un interviu recent, cu mirarea aferentă că în ultimul an mi s-au cerut și mi se cer interviuri de la site-uri care nu au făcut nicio recenzie la cărțile mele. Mi se pare oarecum ironic, ca și cum contează prea puțin ce am scris, contează ceea ce răspund la niște întrebări.

Deci aici este link-ul spre interviul pe care mi l-a luat Alina Vîlcan pentru site-ul Viitorul României.
Mi-am vărsat puțin din nemulțumiri și acolo.

Adică:

„ROMÂNIA. Cât de ofertantă este România pentru un scriitor de azi, atunci când vrei să o transformi în literatură?

Aș zice că, pentru un scriitor, România este ofertantă în subiecte.

Întrebarea pe care mi-o pun este dacă subiectul România, așa cum a fost și așa cum este acum, se mai află în preferințele cititorilor. Aud mereu cititori (nu toți, din fericire) care spun că nu citesc autori români. Că scriitorii români nu au imaginație și se cantonează în aceleași subiecte, iar cărțile lor le dau un sentiment de déjà vu. Și, într-un fel, pentru că am fost mai multă vreme cititor decât scriitor, înțeleg ce vor să spună. Cititorii vor mereu să afle lucruri noi. Să cunoască prin intermediul cărților oameni, întâmplări, locuri. Șansele ca un cititor român să afle ceva nou și incitant sunt mult mai mari atunci când citește o carte scrisă de un autor străin. Sau măcar dacă se petrece altundeva. Despre realitatea românească știu deja din experiența lor, din poveștile de familie sau de la orele de școală. Am citit de curând un interviu în care Ioan T. Morar spunea că „Șapte ani în Provence” a avut cel mai mare succes de cititori din tot ce a scris.

Așa că o să completez răspunsul meu: da, România este ofertantă pentru scriitori. Dar dacă vrei să ajungi la cititori trebuie să scrii despre altceva.”

*

„GENERAȚII. Considerați că generația dvs. de scriitori de la noi are anumite trăsături specifice? Care ați spune că sunt? Ce vă place cel mai mult la această generație și ce i-ați reproșa?

Întrebarea asta (sau mai bine zis grupul de întrebări) atinge un punct nevralgic. Pentru că eu nu simt că aparțin unei anume generații de scriitori. Am debutat târziu și îmi este greu să mă identific, să spun că aparțin generației de scriitori de aceeași vârstă cu mine, care la momentul debutului meu aveau deja multe cărți publicate. Erau deja niște nume. Dar nu simt nici că aș face parte din generația nouă de scriitori, în general mai tineri, care au debutat în aceeași perioadă cu mine. Într-un fel, simt că sunt lăsată pe dinafară la o împărțire a literaturii pe generații. Și din păcate critica de la noi operează foarte mult cu acest concept. 

Dar să mă întorc la întrebare. Scriitorii din generații diferite au experiențe de viață diferite și, în mod firesc, cele mai multe subiecte abordate vor fi legate de această experiență. Scriitorii de aceeași vârstă cu mine (de ei o să vorbesc, chiar dacă nu consider că fac parte din generația lor literară) au abordat, în mare măsură, subiecte legate de perioada comunistă. Și aici revin la ceea ce spuneam în răspunsul anterior. De multe ori subiectele preferate ale scriitorului nu se regăsesc în interesele cititorilor. Multă lume (cititori, dar și scriitori) consideră de exemplu că perioada comunistă este supra-reprezentată în literatura română a ultimelor decenii, așa că lasă deoparte cărțile care tratează, chiar și tangențial, această perioadă. Recunosc că mă întristează neglijarea acelui trecut și ridicarea din sprâncene, „ah, încă o carte despre comunism”, pentru că nu am deloc impresia că este suficient cunoscut și înțeles de către cei care nu l-au trăit.”

*

„SCHIMBĂRI. Ce v-ar plăcea să se schimbe în România culturală? 

Pentru România culturală sunt atât de multe lucruri pe care le-aș dori altfel, că nici nu știu cu ce să încep. De la o mai mare valorizare a culturii în societate, până la o altfel de relație între scriitori. 

S-a vorbit mult în ultima perioadă de scandalul legat de premiul de poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia, acordat cu bani cu tot și apoi cerut înapoi de la poetul Constantin Abăluță care n-a putut ajunge la decernarea de la Botoșani. Pentru ca în final premiul (o sumă consistentă) să fie acordat celui de pe locul al doilea, care a participat la eveniment. Și nu este singurul scandal care răzbate dincolo de cercurile și clicile literare ca să ajungă, într-o formă sau alta, la cititori și să le sape și mai mult încrederea în literatura română.

Dar dincolo de nedreptatea făcută, dincolo de discuțiile interminabile despre regulamente și finanțări, rămâne o întrebare. Cât mai valorează opera în fața entertainment-ului? Aș zice că pierde teren. Mult. Că a pierdut deja. Și nu vorbesc acum de excepții sau de strategii de marketing. Însă în ultima perioadă am avut din ce în ce mai mult impresia că un scriitor care nu dă bine în fața publicului sau care duce o viață retrasă, departe de lumea literară, este marginalizat și mai mult și își condamnă cărțile la anonimat. Poate mă înșel. Aș vrea să mă înșel. Dar dinamica grupurilor e necruțătoare.”

Și o poză zâmbitoare, la lansarea „Spulberatic” de la Londra. Foto credits: Alex Coman

Câteva impresii despre „Spulberatic”

Am zis să adun aici câteva impresii despre Spulberatic, ca să nu se piardă :) 

Mihaela Pascu-Oglindă

Am terminat de citit “Spulberatic” de Anca Vieru, un roman care te cucereşte pe de-a-ntregul şi care se ţine după tine ca să-l iei în braţe şi să nu-l laşi jos până nu ajungi la ultima pagină. Cu o sensibilitate rară îşi conturează Anca Vieru personajele şi cu o minuţiozitate a acestora care te face să intri cu totul în povestea lor, în istoricul unei familii pe care finalul perioadei comuniste îl întrerupe. Şi, în acelaşi timp, apasă pe butonul care declanşează durerea prin reamintire, dezmorţeşte mecanismul care leagă şi dezleagă vieţi.

O atmosferă extrem de fidelă acelei perioade. Relaţiile dintre oameni par desprinse din jurnalele vremii. Suspiciunea, bârfele, neîncrederea, toate întregesc un portret remarcabil al unui colectiv care ajunge să se destrame după încheierea regimului. O structură atentă, solidă, cu mici indicii şi dovezi pe care le primeşti întotdeauna la timpul potrivit, cât să te apropii şi mai mult de protagonist, cât să înţelegi pe deplin dramele, trăirile, emoţiile şi, dincolo de toate, tăcerile.

“Spulberatic” e, fără îndoială, cartea care te va face să fii mai atent la cei din jur, mai blând, mai răbdător, să vrei să vezi dincolo de faţade. Şi te va ajuta să iei în seamă poveştile nespuse, cele pe care adesea le intuieşti, dar pentru care îţi spui că nu ai timp şi nici răbdare.

Textul întreg aici

Ana Barton pe Facebook aici

Era să spun că-i cartea Ancăi Vieru, dar nu este, e cartea mea, ea doar a scris-o. Pot însă spune că m-aș bucura să o citească orice om de peste 14 ani, deși cred că ar putea cu plăcere să o citească și mulți tineri de 12 ani. E una dintre acele cărți care ar fi extraordinar de bine dacă ar ajunge și în programa de liceu. Încerc să fac portretul omului care n-ar iubi această carte, dar nu reușesc. Cred că nu există. Mulțumesc, Anca, pentru minunăția asta. 

Textul se găsește aici

Simona Preda pe Facebook aici

Dragă Anca, pentru că așa îmi place să încep, ca într-o scrisoare, îți mulțumesc pentru imaginile vieneze (un oraș care a rămas în sufletul meu și pe care mi l-ai readus în gânduri), pentru coerența scrisului și a modului în care ai construit romanul, pentru sensibilitatea cu care te-ai apropiat de urmașele Evei, pentru maniera lucidă și analitică în care ai scris despre bărbați, pentru modul elegant în care ai reușit să fixezi în pagini memoria unor personaje, pentru charm, pentru că Anda ta nu suferă de manierisme nici atunci când servește o felie de Linzertort, pentru stropul de melancolie care pică bine peste ploile astea, pentru pudoarea care nu se demodează niciodată, pentru refuzul acomodarii cu clișeismele urbane și nu în ultimul rând pentru că literatura pe care o scrii nu pornește de la un rețetar.

Te îmbrățișez!

Mihaela Apetrei aici

Spulberatic (Anca Vieru) – o surpriză la care nu mă așteptam. Un roman cu o forță cotropitoare, care trece peste tine, te soarbe în siajul lui și te trezești dincolo, după ce vei fi terminat povestea și ea ți se va fi amestecat deja în ADN-ul de cititor. Anca abordează o temă greu de dus, cea a frontieriștilor și a ultimelor luni din perioada comunistă. Din fericire însă, romanul nu se îngroapă în clișee, iar povestea este fluidă, scrisă excepțional, iar personajele sunt atât de vii, încât le simți respirând lângă tine. M-a bucurat să văd și că stilul este destul de puțin feminin, are o vigoare aproape bărbătească, taie uneori direct în carnea narațiunii și o lasă așa, sângerândă, să-i pui tu un plasture, cititorule, dacă vrei. Spulberatic nu e metaforă, este pur și simplu viață, așa cum a fost și așa cum este, nici urâtă, nici frumoasă, ci doar cu greșeli pe care le facem fiindcă nu uităm să vorbim unii cu alții, o viață cu destinul dus în palmă, în permanenta căutare de sine.

Or, asta înseamnă talent.

Ana-Maria Todor, pe Goodreads aici

SPULBERÁTIC, -Ă, spulberatici, -ce, adj. (Despre oameni sau comportarea lor) Ușuratic, flușturatic, nestatornic.

Coincidența a făcut, poate, să citesc mare parte a romanului Ancăi Vieru într-o cafenea numită “Time Café” din Bangkok. Și nu spun asta doar așa, căci timpul, sau mai exact trecerea lui, joacă un rol important în “Spulberatic”.

Împărțit în patru părți, aflăm tot din atâtea perspective povestea lui Tiberiu Vreme, personaj principal învăluit de mister și absent. Mergând din prezent înapoi în trecut și din trecut înapoi în prezent, realizăm pe măsură ce înaintăm în lectură că în universul Spulberaticului nimic nu e ceea ce pare, și că mai ales nimic nu e întâmplător.

Tiberiu Vreme (al cărui nume sunt sigură că nu i-a fost ales la întâmplare de către autoare) este bântuit de un trecut pe care nu îl cunoaște și din a cărui cauză nu poate trăi liniștit. Când, în sfârșit, îi dă de capăt, viețile mai multor personaje din roman sunt date peste cap. 

O carte despre absență și despre efectele ei asupra celor rămași în urmă, despre cum alegerile, ba chiar și traumele personale îi pot afecta pe cei mai apropiați din jurul cuiva, o carte despre cum mediul social-politic în care trăiești îți poate afecta viața mai mult decât ești dispus să accepți.

Dacă romanul începe cu fraza “În câte feluri poți să uiți un om?”, ajunsă la finalul lui eu m-am întrebat “În câte feluri îți poți aminti un om?”, dar mai ales “Ce mai rămâne în urma unui om?”

O să mai revin :)

AV

(logo Spulberatic de Maria Vasile)

„Felii de lămâie” re-editată în colecția Top 10+ de la Editura Polirom

Pentru că am făcut o pauză atât de mare pe blog, am constatat că am mult de recuperat. Și abia acum mi-am dat seama că n-am spus nimic de re-editarea volumului meu de debut, „Felii de lămâie”, în ediție de buzunar în colecția Top 10+ de la Editura Polirom. Asta chiar a fost o mare bucurie. 

Așa arată:

Și se poate cumpăra de pe site-ul Editurii Polirom aici, pe elefant.ro aici sau pe libris.ro aici. Există și variantă eBook, pe aceleași site-uri.

Pentru cei care vor să citească impresii despre carte, le-am adunat aici și aici.

Și o scurtă recenzie găsită pe Facebook, de la pagina „Dragă scriitorule” (nu-l cunosc pe autor sau autoare, dar m-am bucurat s-o găsesc).

Dragă Anca Vieru,

Cum citeam eu așa povestirile tale, mi-am dat seama de niște chestii:

- se scrie (și, sper, citește) tot mai multă proză scurtă românească. Cel puțin în anul de grație 2017 au văzut lumina o mulțime de volume de felul ăsta, chiar de la autori consacrați altor genuri, iar povestirile tale, apărute în 2015, au fost, am impresia, chiar începutul unei tendințe. Deci e bine.

- chiar dacă sînt scurte, povestioarele tale reușesc să creeze niște microcosmosuri foarte plauzibile, pentru cîteva pagini. Recunosc că n-am procedat cum fac de obicei cu proza scurtă (pauză între povestiri, citit altceva între ele) și le-am citit la rînd, una după alta, în vreo 3 sesiuni. Chiar dacă sînt foarte diferite între ele, observ o predilecție pentru niște subiecte și tipologii de personaje (viața corporatistă angrenată în realitatea secolului 21, cu deadline-uri, meetinguri și online, dar și universul domestic, „casa scării”, vecinetul atotștiutor și un strop de alienare - vechi colegi și prieteni ajunși prin alte locuri, de preferință Canada cea plină de posibilități).

- îți ies bine de tot povestirile ciudățele (iartă-mă, nu le rețin titlurile!), cum ar fi cea cu doamna de la semafor care citește gîndurile celorlați trecători sau cea cu apartamentul blestemat, ca să nu mai zic că cea cu turista daneză putea aluneca liniștit, și probabil cu succes, pe o pantă thriller, și probabil mi-ar fi plăcut detaliul ăsta.

- dacă zici că-i musai, atunci află că povestirea mea preferată e (cred) „Pașaportul de pe pian”, iar personajul favorit, indubitabil, Tanța Călărașu!

Spor la scris!

L.

AV-octombrie 2018

„Spulberatic” se lansează la Londra

N-am mai scris de atâta timp aici că nici nu știu cu ce să încep. O să las însă pentru altă dată pozele de la lansări sau impresiile din recenziile la carte.

Pentru că acum vreau doar să vă învit, pe cei care sunteți în Londra sâmbătă 10 noiembrie, la o lansare a romanului „Spulberatic”.

Evenimentul este organizat de Autograph Romania și de doamna Floria Teleman, cărora le mulțumesc din suflet.

Atașez comunicatul de pe pagina Autograph Romania:

**
Autograph Romania si Editura Polirom vă invită
Sâmbătă, 10 Noiembrie , între orele 18-20, la întâlnirea cu scriitoarea Anca Vieru şi cărţile sale, Felii de lămâie şi Spulberatic. 
Intâlnirea are loc în sala de conferinţe a Centrului St.Mary Abbots, Str. Vicarage Gate, Kensington, Londra, W8 4HN. 
Locaţia este uşor accesibilă cu mijloacele de transport public (staţiile de metrou High Street Kensington sau Nothing Hill Gate. 
Autobuze: 27, 28, 52, 70, 328,452, staţia Kensington Church Street/Holland Street ).
La întâlnirea cu scriitoarea Anca Vieru vom avea alături pe Alina Covaci Coroeriu, eseist, muzic and art curator, care ne va împărtăşi impresiile sale despre cartea a cărei lansare la Londra prilejuieşte întâlnirea noastră, romanul Spulberatic. 
Moderatorul evenimentului este Floria Teleman. 
Romanul Spulberatic a apărut anul acesta la Editura Polirom şi este bine primită de cititori. 
Autograph Romania vă propune o nouă întâlnire interactivă, dinamică şi atractivă. 

***
Anca Vieru s-a născut și locuiește în București, însă orașul ei de suflet este Brașovul, unde și-a petrecut vacanțele la bunici. I-au plăcut matematica și lectura, așa că a absolvit politehnica și mai târziu a continuat cu un master în comunicare. A lucrat în proiectare și cercetare, a tânjit după informatică, dar a renunțat la ele pentru științele umaniste. Este căsătorită și are o fiică.
A publicat în volumele colective Moș Crăciun & co. (Editura Art, 2013) și Ficțiuni reale (Editura Humanitas, 2013), proiect colectiv inițiat de Florin Piersic jr. În anul 2015 i-a apărut la Editura Polirom volumul de proză scurtă Felii de lămâie, nominalizat la premiile revistei Observator cultural, volum re-editat în 2018 în colecția Top10+, iar in primăvara lui 2018 a publicat, tot la Editura Polirom, romanul Spulberatic.

Despre scrisul ei, Anca Vieru mărturiseşte: „N-a existat un moment clar în care să zic: „vreau să scriu”, au existat însă multe lucruri, mărunte sau nu, care m-au condus pe drumul ăsta. Cărți care m-au marcat, alte cărți care m-au făcut să visez cu ochii deschiși, întâlniri cu anumiți oameni, întrebări, gânduri. Toate astea s-au cristalizat și atunci am început să scriu.
Uneori însă, mai în glumă, mai în serios, spun că m-am apucat de scris pentru că prietenele mele erau atât de vorbărețe încât scrisul a fost singura cale de a mă face auzită.”

În paginile Revistei Unica citim despre Felii de lămâie :
„Vă recomandăm volumul de debut al Ancăi Vieru, o colecție de povestiri dulci-acrișoare debordând de umor, ironie, dar și o înțelegere caldă a micilor detalii care pot schimba cursul unei vieți. Personajele sale sunt tineri căsătoriți și cupluri blazate, adolescente confuze și vecine curioase, corporatiști, oameni ai străzii și chiar o clasă de elevi care a pierdut un... ochi de iepure!”

Ana Barton, despre Spulberatic
„Era să spun că-i cartea Ancăi Vieru, dar nu este, e cartea mea, ea doar a scris-o. Pot însă spune că m-aș bucura să o citească orice om de peste 14 ani, deși cred că ar putea cu plăcere să o citească și mulți tineri de 12 ani. E una dintre acele cărți care ar fi extraordinar de bine dacă ar ajunge și în programa de liceu. Încerc să fac portretul omului care n-ar iubi această carte, dar nu reușesc. Cred că nu există.”

***

Cărţile Spulberatic şi Felii de lămâie vor putea fi achiziţionate în timpul evenimentului. 
Sesiunea de autografe si socializare va avea loc într-o atmosferă relaxată şi interactivă, veţi putea face fotografii şi vi se va oferi un pahar de Prosecco. 

Intrarea este liberă. 

Autograph Romania vă aşteaptă cu drag.

***

Și eu vă aștept, bineînțeles :)

Cartea poate fi cumpărată și de pe site-ul Polirom aici, pe elefant.ro aici sau pe libris.ro aici

AV - octombrie 2018

Romanul „Spulberatic” este în librării

Gata, în sfârșit a apărut, deocamdată doar varianta pe hârtie care este în librării sau poate fi comandată pe site-ul Editurii Polirom aici, pe Libris aici, pe elefant.ro aici

Și o fotografie trimisă de Librăria Humanitas Magheru.

O să mai adaug un „teaser” din interviul (poate fi citit aici) pe care mi l-a luat Florina Pîrjol pentru site-ul bookaholic:

Ce i-aș spune unui cititor imaginar: „Deschide cartea la prima pagină. Acolo vei încerca, împreună cu Anda, să lămurești asemănarea unei statui subacvatice cu un bărbat necunoscut încă de tine, dar cunoscut și, poate, iubit de ea cu ani în urmă. Dacă vei deschide apoi cartea la întâmplare, vei găsi, la fel ca elevele Gina și Ania, un jurnal cu o poveste neterminată. Vei încerca poate, la fel ca ele, să-i afli finalul. Dar mai ales să-i cunoști autorul. Și te vei mira să descoperi că enigmaticul jurnal, rămas ani de zile într-un sertar, ajunge în mâinile unui sculptor care pleacă spre o nouă aventură subacvatică.

O carte despre urmele pe care le lasă iubirea, despre memorie și despre absență”.

Și aici găsiți un fragment apărut în Suplimentul de Cultură.

Spulberatic vă așteaptă!

AV mai 2018

Spulberatic

N-am mai postat de cam mult timp, așa că acum o să încerc să recuperez măcar cu o fotografie: coperta romanului care va apărea cât de curând, probabil până la sfârșitul lunii.

Autoportret în camera goală

Spuneam anul trecut într-una dintre postări că în revista Familia nr. 7-8/2016 de la pagina 61 este o ancheta despre proza scurtă, cu o întrebare la care am răspuns și eu:
„Dacă ar fi ca tot ce ați trăit în ziua aceasta, până acum, să fie o proză scurtă, care ar fi paragraful de încheiere?”

Acum că a trecut destul timp, mă gândesc că pot să pun aici răspunsul meu, pentru cei care nu au ajuns să citească revista.

Autoportret în camera goală

Intru în ultima cameră, e aproape goală și ea, mă uit la pereții albi cu urme de cuie, doar patul mare în mijloc, salteaua acoperită cu o cuvertură într-o nuanță incertă. Au luat deja noptierele, au scos dulapul, în schimb au adunat aici toate ventilatoarele din casă. Șase ventilatoare cu picior, nici nu știam că sunt atâtea și nu știu de ce-or fi avut nevoie de atâtea, aș putea să le bag în priză pe toate și să le pornesc, vântul ar transforma casa într-un vapor care m-ar întoarce în copilărie. Ca în „Toate pânzele sus”. N-am timp să mă gândesc prea mult la asta, nici să mă întreb unde or fi pus cărțile, fiindcă se oprește curentul. Ies în curte pe bâjbâite, toate casele din jur sunt în întuneric, se aud glasuri enervate, strigăte și bufnituri. E o defecțiune, spune cineva, apoi iarăși vacarm de înjurături, vaiete și mormăieli, din care deslușesc vocea răgușită a moșului de vizavi:

- Degeaba. În fața penei de curent suntem toți egali.

Revista poate fi citită aici

(Am trișat atunci, așa cum trișăm de multe ori în literatură. Acum însă aș putea spune că fragmentul de mai sus a fost potrivit cu anul 2016.)

„10 cărți din literatura română contemporană pe care merită să le citești”

Am dat de lista asta care mi-a înseninat dimineața cam mofluză. Și chiar dacă știu că sunt multe alte cărți care ar fi putut/trebuit să fie pe listă, eu și feliile mele ne bucurăm să fim aici și mai ales ne bucurăm de companie :)

http://greatnews.ro/10-carti-literatura-romana-contemporana/

1. “Manuscrisul fanariot”, Doina Ruști, Polirom, 2015: un roman care ne duce în mijlocul Bucureștiului de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, cu oamenii, vestimentația, obiceiurile și limba acestuia. Cuvinte de mult uitate, dintre care unele nici măcar nu se găsesc în DEX, sunt înviate pentru a clădi o lume unde cruzimea se întâlnește la tot pasul, dar în același timp este ascunsă sub mantia frumuseții stilului.

Fraze scurte și directe, comparații de o noutate absolută și de o capacitate a asocierii ieșită din comun ne însoțesc în desfășurarea poveștii de dragoste dintre Leun, un vlah plecat din Săruna ca să ajungă în orașul după care suspina tot imperiul turcilor, și Maiorca, o țigancă roabă, ambii adolescenți. Povestea celor doi a fost imaginată de scriitoare pornind de la un manuscris, se pare, real, fotocopiat la sfârșitul romanului. De altfel, nu numai Leun și Maiorca sunt nume ce vor fi reținute, ci și altele, deoarece personajele sunt atît de vii încît ai impresia că își desfășoară acțiunile și își rostesc vorbele în fața ta.

2. “Zilele regelui”, Filip Florian, Polirom, 2008: romanul spune pe de o parte povestea domnitorului Carol I de la venirea în România până la războiul de independență împotriva turcilor, adică pînă la momentul în care devine rege, și pe de alta pe aceea a dentistului Joseph Strauss, chemat la București chiar de Carol. Prin urmare, este o împletire de istorie mare cu istorie mică, în care tocmai ultima joacă rolul cel mai important din punct de vedere al întinderii narative și al ponderii pe care o are în poveste.

Joseph Strauss locuiește pe strada Lipscani nr. 18, unde își deschide și un cabinet dentar, se căsătorește cu o sârboaică (cei doi au împreună un copil botezat ortodox), învață limba română, se împrietenește cu alți nemți de pe strada lui, începe să iubească centrul Bucureștiului și ajunge să considere România a doua țară.

De asemenea, sensibil la slăbiciunile omenești ale domnitorul Carol, îl ajută pe acesta să-și găsească o femeie, un fel de țiitoare de taină, care, după întâlnirile repetate dintre ea și conducător, rămâne însărcinată și naște un băiat. Detaliul va fi știut numai de Joseph – în cele din urmă el are mult dorita întrevedere cu domnitorul, însă nu-și găsește curajul să i-l aducă acestuia din urmă la cunoștință. Femeia oarbă și fiul ei nelegitim, care seamănă din ce în ce mai mult cu Carol, creează la un moment dat o furtună în căsnicia lui Joseph, soția lui fiind convinsă inițial că băiatul e de fapt al dentistului.

Stilul e foarte frumos, cu fraze suficient de lungi încât să nu fie sacadat, dar suficient de scurte încât volumul să nu devină plictisitor. Și, nu uitați, când parcurgeți romanul, fiți atenți la epistolele lui Siegfried, motanul dentistului, către stăpânul său!

3. “Matei Brunul”, Lucian Dan Teodorovici, Polirom, 2011: romanul spune povestea unui păpușar român după tată, italian după mamă, născut și crescut în România, care trăiește o perioadă în Italia și apoi se întoarce în țara natală, unde începe să lucreze pe la sfârșitul anilor ’40. El este arestat abuziv și acuzat de trădare pentru că fusese ajutat să-și găsească locul de muncă de soția lui Lucrețiu Pătrășcanu, politician care nu mai era în grațiile regimului. Pentru Matei Brunul, un om fără niciun fel de legătură cu aparatul de conducere a statului, interesat numai de teatru și cufundat până la izolare de restul lumii în munca lui, începe un traseu de coșmar: arestarea, tortura, procesul trucat, munca la canal și în alte închisori.

În toată această traiectorie, se remarcă două întâmplări: împrietenirea cu paznicul nea Gheorghe, aparent de partea regimului, alături de care face o păpușă de lemn, și accidentul suferit când vrea să evadeze. Matei cade și se lovește la cap, ceea ce are ca rezultat o amnezie de care nu scapă până la finalul romanului.

După terminarea lungii pedepse, îl întâlnește pe tovarășul Bojin, un securist care trebuia să-l ajute să se integreze în societatea comunistă, și face cunoștință cu o femeie pe nume Eliza. Aceasta îi dă impresia că îl găsește atrăgător ca bărbat, însă în cele din urmă se dovedește că și ea lucra tot la Securitate și că s-a apropiat de el pentru legătura lui cu Italia, o țară din Occidentul unde ea voia să fugă. Cei doi ajung în cele din urmă până la granița cu Serbia, pe care Matei refuză să o treacă, fiind găsit și arestat a doua zi. Pentru el urmează, fără îndoială, încă un alt lung arest.

Ceea ce impresionează în acest roman este personajul, prin frumusețea lui interioară și capacitatea de a rămâne un om bun și onest în ciuda ororilor prin care trece. Narațiunea este organizată prin alternarea de capitole în care se vorbește despre Matei Brunul din prezent, care nu își poate regăsi memoria, și cel din trecut, dinaintea și din timpul perioadei arestului, cu memoria intactă.

4. “Fantoma din moară”, Doina Ruști, Polirom, 2008: de data aceasta, lumea prezentată de scriitoare nu mai este una din îndepărtatul secol fanariot, ci aparține trecutului recent al României, înfățișînd societatea comunistă a anilor ’80. Desigur, poate că subiectul nu este unul atrăgător în opinia multora dintre noi, cu siguranță se găsesc destui care să spună “O, nu, încă o carte despre mizeria deceniului 8! Ne-am săturat!”, dar urâțenia și cruzimea lumii respective devin suportabile, din nou, cu ajutorul frumuseții stilului. Poate că acesta nu este atât de pregnant, de “vrăjit” ca în “Manuscrisul fanariot”, dar este, în orice caz, frumos.

Prezentarea lumii se face prin intermediul unei combinații de realism și fantastic (sau ceva ce seamănă cu el, în cea mai mare parte întâmplările așa-zis fantastice pot fi explicate realist) și prin intermediul unui număr mare de personaje. Toți cei portretizați în roman au dorințele lor refulate, acele fantome personale pe care le întîlnesc cel mai adesea în moara nefuncțională a satului, o clădire care devine astfel simbolul societății descrise. Din nou, toate personajele sunt valide și vii, par semenii noștri din viața de zi cu zi, nu doar oameni din paginile unei cărți, însă cel care va rămâne cel mai bine conturat în memoria cititorului va fi cu siguranță milițianul Grigore.

5. “Fetița care se juca de-a Dumnezeu”, Dan Lungu, Polirom, 2014: romanul spune povestea unei familii obișnuite din România, care se confruntă cu problema imigrației temporare, prelungită nu se știe cât. Mama (Letiția), tatăl (Vali), și cele două fete ale lor (Mălina și Rădița), sunt nevoiți, în urma pierderii locului de muncă al tatălui, să plece din apartamentul în care locuiau și să se mute în casa părinților mamei. Cum însă relațiile dintre Vali și socrul lui erau foarte proaste și nu se întrevedea o șansă a schimbării situației financiare a familiei, Letiția pleacă la muncă în Italia. Această realitate o face să sufere acut pe Rădița, mezina, care avea cea mai mare nevoie de mama ei.

De altfel experiența imigrației este descrisă din două perspective principale, cea a Rădiței, care ajunge să creadă că tatăl, sora și bunicul nu doresc întoarcerea acasă a mamei, obișnuindu-se cu viața (mai) bună cumpărată de banii ei, și cea a Letiției, prin intermediul căreia aflăm tratamentul nedrept și umilitor la care sunt supuși românii din Italia, chiar atunci când sunt cinstiți și își fac excelent treaba. Gândurile acestor două personaje care furnizează perspectivele înainte menționate nu sunt totuși redate la persoana I, ci la a III-a, de către narator. “Fetița care se juca de-a Dumnezeu” este un roman foarte bun, care prezintă într-un mod complex, din multe unghiuri de vedere, problema imigrației. 

6. “Kinderland”, Liliana Corobca, Cartea Românească, 2013: la fel ca romanul lui Dan Lungu, și acesta abordează problema imigrației temporare, de data aceasta din Republica Moldova, din perspectiva Cristinei, o fată de 12 ani. Rămasă singură acasă împreună cu cei cei doi frați mai mici, Dan și Marcel, deoarece părinții îi erau plecați la muncă – mama în Italia și tatăl în Rusia -, fata este nevoită să se maturizeze înainte de vreme, asumându-și rolul de cap al familiei.

Astfel, cititorul observă cum o preadolescentă preia responsabilități de adult: gătește, spală, face curat, se ocupă de frații mai mici și ajunge să-și pună problema apărării lor fizice în cazul în care cineva ar intra noaptea peste ei. Toate acestea se adaugă celor specifice vârstei, legate în principal de școală, pentru care fata mărturisește că nu îi rămâne prea mult timp. Deși copiii au o bunică în același sat, aceasta nu-și poate asuma un rol în creșterea lor, precum bunica din romanul lui Dan Lungu, deoarece este prea bătrână și bolnavă. Cu toate acestea, personajul principal feminin își păstrează inocența și curiozitatea față de lume, farmecul lecturii provenind tocmai din marcarea perspectivei ei – redată deopotrivă la persoana I și a III-a – de aceste trăsături.

7. “Cum mi-am petrecut vacanța de vară”, T.O. Bobe, Polirom, 2004: romanul folosește o perspectivă rară în literatura română, aceea a unui băiețel de zece ani, care scrie într-un caiet ce i s-a întîmplat de-a lungul celor trei luni dintre sfârșitul clasei a IV-a și începutul celei de-a V-a. Fără a intenționa, Luca surprinde multe aspecte legate de familia din care face parte și de societatea românească în general, percepute la nivelul vârstei lui.

Astfel, el este influențat de infidelitatea tatălui și de lipsa de implicare a acestuia în viața soției și a fiului, dar și de moartea bunicii, al cărei rol în echilibrarea familiei era foarte important, deși nerecunoscut. De asemenea, mai sunt surprinse inadecvarea comportamentului adulților fată de copii, pe care de multe ori îi tratează de parcă ar fi egalii lor în vârstă, agresivitatea verbală și de atitudine cu care părinții își cresc copiii, cruzimea presei, care nu mai vede oameni în poveștile pe care le spune, ci numai știri

tratate senzaționalist. Băiatul trece printr-un episod diagnosticabil psihiatric, el având, desigur, o legătură cu decesele care au loc în familia sa: a bunicii, a verișoarei Kitty și a mamei. Un roman complex, stratificat, cu teme și subteme și cu o voce naratorială foarte credibilă.

8. “Lizoanca la 11 ani”, Doina Ruști, Trei, 2009: romanul spune povestea unei fetițe care se prostituează de la 9 ani, situație la care s-a ajuns dintr-o serie de fapte și situații ascunse una într-alta ca păpușile Matrioșka, foarte bine surprinse de scriitoare. Primul element din acest șir este abuzul fizic și emoțional la care fata a fost supusă de tată, pe nume Tinel, dimpreună cu ceilalți membri ai familiei: mama, fratele mai mare și fratele mai mic.

Aflăm mai târziu că acest comportament abuziv al lui Tinel vine din felul în care fost tratat de Tori, mama lui, adică cu nepăsare în cel mai bun caz, din umilințele pe care le-a suportat ca urmare a libertinajului ei, toate acestea reprezentând al doilea element al șirului.

Și mai târziu aflăm că Tori s-a purtat astfel pentru că a fost violată la 14 ani de un bărbat matur și căsătorit, relație din care s-a născut chiar Tinel, unicul ei copil, acest detaliu fiind cel de-al treilea element al șirului.

Prin urmare, se deduce din povestea spusă de Doina Ruști, abuzul naște abuz. Bineînțeles, acela pe care l-a suportat Lizoanca în familia ei, de unde fuge și se împrietenește cu un grup de copii care se prostituează și o introduc și pe ea în branșă, n-ar fi fost posibil fără lipsa de implicare a instituțiilor: poliția, protecția copilului, justiția. Ca și în primele două romane ale Doinei Ruști amintite mai sus, personajele sunt vii și foarte bine construite. Judecarea vinovaților de abuzuri nu se face prin comentarii de natură morală la adresa lor, ci rezultă din prezentarea faptelor în sine. Printre temele dezvoltate în “Lizoanca la 11 ani” se numără misoginismul extrem al societății rurale din România și cruzimea de care dă dovadă presa în tratarea unor subiecte foarte grave.

9. ”Cruciada copiilor”, Florina Iliș, Cartea Românească, 2005: romanul spune povestea unor copii aflați în trenul dinspre Cluj înspre litoralul românesc, care, mobilizați de Calman, “un țigan cu pielea albă”, se răzvrătesc împotriva profesorilor. Cei din urmă sunt închiși într-un compartiment, iar copiii preiau conducerea trenului, după ce conducătorul lor îl amenință cu cuțitul pe mecanic. Astfel, ceea ce inițial părea o joacă relativ inofensivă, o dorință benignă de persiflare a profesorilor, având loc mai mult în imaginația elevilor decât în realitate, ajunge să se transforme într-o situație tensionată. Aceasta devine și mai dificilă după ce copiii găsesc arme adevărate pe care se hotărăsc să le folosească: dintr-o joacă, unul dintre gemeni, fiii profesoarei de istorie, moare.

Temele abordate sunt vulnerabilitatea psihică a copiilor (mulți dintre ei nu fac prea mult diferența dintre poveștile fantasy pe care le citesc/desenele animate la care se uită și lumea reală în care trăiesc); diferitele vulnerabilități ale copiilor din medii sociale defavorizate, precum cei aparținând etniei rome, reprezentată de Calman, Margareta, Ciungu și Rada (sărăcia, nefrecventarea școlii, abuzul sexual la care sunt supuși de adulți); cruzimea presei, interesată să ofere privitorilor știri ale dezastrelor din viețile oamenilor, uitând de oameni; misoginismul și patriarhalitatea României. Umorul – naratoarea este implicată, uneori descrie personajele și faptele cu un umor lejer, alteori cu un umor mușcător – alternează cu viziunea neagră asupra societății. Personajele-copii sunt pregnant conturate, valide, psihologia lor fiind surprinsă foarte bine.

10. “Felii de lămîie”, Anca Vieru, Polirom, 2015: un volum de proza scurtă cu povești care se rețin, cu personaje relevante pentru societatea românească contemporană (corporatistul), cu prezența noilor mijloace de comunicare (Facebook-ul e menționat de mai multe ori, iar într-una din povești, “Pașaportul de pe pian”, devine o unealtă prin care se desfășoară și se țese narațiunea), cu realizarea legăturii dintre trecut și prezent (“A zecea parte” și “Pașaportul de pe pian” sunt povești ale unor cupluri care s-au destrămat în comunism din cauza fugii unuia dintre parteneri în Vest), cu personaje de la marginea societății (femeia nebună din “Felii de lămâie”, prostituata din “Nimic despre Olimpia”), cu întâmplări din viața cuplurilor (“Zâni și iubi”, “Din Veneția cu drag”, “Centura de siguranță”, “Zi liberă”). Prozele sunt proaspete și se parcurg cu plăcere, personajele sînt vii, ai impresia că ies din hârtie și se întrupează în fața ta.

by Diana Ionescu (decembrie 2016)