Ce-am mai zis

Sunt aproape trei luni de când am postat ultima oară pe blog și mă gândesc pentru ce și pentru cine mai scriu pe aici, dacă nu distribui postările. O fac probabil ca să adun cumva într-un singur loc tot ceea ce ține de scrisul meu.

Mă gândeam zilele astea să încep un fel de jurnal de scriitor necitit. În care să-mi scriu nedumeririle și întrebările.

Deocamdată o să pun link-ul către un interviu recent, cu mirarea aferentă că în ultimul an mi s-au cerut și mi se cer interviuri de la site-uri care nu au făcut nicio recenzie la cărțile mele. Mi se pare oarecum ironic, ca și cum contează prea puțin ce am scris, contează ceea ce răspund la niște întrebări.

Deci aici este link-ul spre interviul pe care mi l-a luat Alina Vîlcan pentru site-ul Viitorul României.
Mi-am vărsat puțin din nemulțumiri și acolo.

Adică:

„ROMÂNIA. Cât de ofertantă este România pentru un scriitor de azi, atunci când vrei să o transformi în literatură?

Aș zice că, pentru un scriitor, România este ofertantă în subiecte.

Întrebarea pe care mi-o pun este dacă subiectul România, așa cum a fost și așa cum este acum, se mai află în preferințele cititorilor. Aud mereu cititori (nu toți, din fericire) care spun că nu citesc autori români. Că scriitorii români nu au imaginație și se cantonează în aceleași subiecte, iar cărțile lor le dau un sentiment de déjà vu. Și, într-un fel, pentru că am fost mai multă vreme cititor decât scriitor, înțeleg ce vor să spună. Cititorii vor mereu să afle lucruri noi. Să cunoască prin intermediul cărților oameni, întâmplări, locuri. Șansele ca un cititor român să afle ceva nou și incitant sunt mult mai mari atunci când citește o carte scrisă de un autor străin. Sau măcar dacă se petrece altundeva. Despre realitatea românească știu deja din experiența lor, din poveștile de familie sau de la orele de școală. Am citit de curând un interviu în care Ioan T. Morar spunea că „Șapte ani în Provence” a avut cel mai mare succes de cititori din tot ce a scris.

Așa că o să completez răspunsul meu: da, România este ofertantă pentru scriitori. Dar dacă vrei să ajungi la cititori trebuie să scrii despre altceva.”

*

„GENERAȚII. Considerați că generația dvs. de scriitori de la noi are anumite trăsături specifice? Care ați spune că sunt? Ce vă place cel mai mult la această generație și ce i-ați reproșa?

Întrebarea asta (sau mai bine zis grupul de întrebări) atinge un punct nevralgic. Pentru că eu nu simt că aparțin unei anume generații de scriitori. Am debutat târziu și îmi este greu să mă identific, să spun că aparțin generației de scriitori de aceeași vârstă cu mine, care la momentul debutului meu aveau deja multe cărți publicate. Erau deja niște nume. Dar nu simt nici că aș face parte din generația nouă de scriitori, în general mai tineri, care au debutat în aceeași perioadă cu mine. Într-un fel, simt că sunt lăsată pe dinafară la o împărțire a literaturii pe generații. Și din păcate critica de la noi operează foarte mult cu acest concept. 

Dar să mă întorc la întrebare. Scriitorii din generații diferite au experiențe de viață diferite și, în mod firesc, cele mai multe subiecte abordate vor fi legate de această experiență. Scriitorii de aceeași vârstă cu mine (de ei o să vorbesc, chiar dacă nu consider că fac parte din generația lor literară) au abordat, în mare măsură, subiecte legate de perioada comunistă. Și aici revin la ceea ce spuneam în răspunsul anterior. De multe ori subiectele preferate ale scriitorului nu se regăsesc în interesele cititorilor. Multă lume (cititori, dar și scriitori) consideră de exemplu că perioada comunistă este supra-reprezentată în literatura română a ultimelor decenii, așa că lasă deoparte cărțile care tratează, chiar și tangențial, această perioadă. Recunosc că mă întristează neglijarea acelui trecut și ridicarea din sprâncene, „ah, încă o carte despre comunism”, pentru că nu am deloc impresia că este suficient cunoscut și înțeles de către cei care nu l-au trăit.”

*

„SCHIMBĂRI. Ce v-ar plăcea să se schimbe în România culturală? 

Pentru România culturală sunt atât de multe lucruri pe care le-aș dori altfel, că nici nu știu cu ce să încep. De la o mai mare valorizare a culturii în societate, până la o altfel de relație între scriitori. 

S-a vorbit mult în ultima perioadă de scandalul legat de premiul de poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia, acordat cu bani cu tot și apoi cerut înapoi de la poetul Constantin Abăluță care n-a putut ajunge la decernarea de la Botoșani. Pentru ca în final premiul (o sumă consistentă) să fie acordat celui de pe locul al doilea, care a participat la eveniment. Și nu este singurul scandal care răzbate dincolo de cercurile și clicile literare ca să ajungă, într-o formă sau alta, la cititori și să le sape și mai mult încrederea în literatura română.

Dar dincolo de nedreptatea făcută, dincolo de discuțiile interminabile despre regulamente și finanțări, rămâne o întrebare. Cât mai valorează opera în fața entertainment-ului? Aș zice că pierde teren. Mult. Că a pierdut deja. Și nu vorbesc acum de excepții sau de strategii de marketing. Însă în ultima perioadă am avut din ce în ce mai mult impresia că un scriitor care nu dă bine în fața publicului sau care duce o viață retrasă, departe de lumea literară, este marginalizat și mai mult și își condamnă cărțile la anonimat. Poate mă înșel. Aș vrea să mă înșel. Dar dinamica grupurilor e necruțătoare.”

Și o poză zâmbitoare, la lansarea „Spulberatic” de la Londra. Foto credits: Alex Coman

Ce am spus la emisiunea „Punct și virgulă”

Marți 19 iulie am fost invitată la emisiunea „Punct și virgulă”, transmisă online pe www.presamil.ro.
Pentru cei care n-au putut urmări emisiunea, las aici înregistrarea (și bâlbele de rigoare :)

Și mulțumesc lui Constantin Piștea pentru invitație.

L'esprit de l'escalier (sau primul meu Bookfest ca autor)

S-a încheiat Bookfestul și am mai clădit două turnulețe de cărți care așteaptă să fie citite, s-a încheiat și lansarea „Feliilor de lămâie”, așa că e momentul să pun câteva poze și să zic cum a fost.

Nu știu cum a părut celor de față, pentru mine a fost emoționant, cu un Florin Iaru plin de vervă (o să-l vedeți în prima dintre înregistrările de mai jos), cu Luminița Corneanu căreia îi așteptam cuvintele cu îngrijorare (și din păcate doar puțin din ceea ce a zis se poate asculta pe a doua înregistrare, cred că Adrian tocmai luase o mică pauză), cu prima mea întâlnire cu Lucian Dan Teodorovici, pe care-l știam doar de la telefon și pe care abia așteptam să-l cunosc.

Cât despre speech-ul meu (tot în înregistrarea a doua), este o ilustrare perfectă a ceea ce francezii numesc „l'esprit de l'escalier”, când se referă la cuvintele și replicile alea grozave care-ți vin în minte după ce ai plecat, ai închis ușa și cobori pe scări. Fiindcă eu îmi închipuisem că voi scăpa doar citind câteva pagini din carte, dar n-a fost așa și, în vârtejul ăla de emoții, a trebuit să improvizez în funcție de ce au spus cei dinaintea mea. Și abia pe urmă mi-am dat seama câte lucruri aș mai fi vrut să spun sau măcar să le spun mai frumos.

Și o poză cu câștigătoarea lămâiului

 Aici sunt cele două înregistrări (făcute cu telefonul pe lung, deci scuzați calitatea).

În încheiere țin să le mulțumesc invitaților, Luminița Corneanu, Florin Iaru și Lucian Dan Teodorovici, care au vorbit atât de frumos despre carte, încât m-ar fi convins și pe mine J

Și bineînțeles, organizatoarelor, Ana-Maria Tăbârcă și Claudia Fitcoschi, pe care am reușit în sfârșit să le cunosc.

Și încă o poză, tot pe post de mulțumire ;)

(AV - mai 2015)

Interviul meu din „Suplimentul de cultură”

Un fragment din interviul pe care Eli Bădică mi l-a luat pentru Suplimentul de cultură:

foto: Mircea Struțeanu

Prezentarea de autor de pe clapeta copertei cartii Felii de lamaie este succinta, cititorul afla doar ca esti absolventa de Politehnica si a unui master de comunicare si ca ai texte in doua volume colective. Ce ne poti spune in plus despre tine, relevant pentru literatura ta?

Sunt o persoana mai degraba retrasa si tacuta, asa ca nu mi-e prea usor sa vorbesc despre mine. Daca ar fi sa dau un raspuns concret ar suna cam asa: sunt casatorita, am o fiica studenta, am un job fara legatura cu scrisul si prietenii mei continua sa se mire de faptul ca m-am apucat de scris.

Daca vrei sa ma intrebi de ce scriu, lucrurile devin mai nuantate. Fiindca am constatat ca atunci cand mi se pune intrebarea asta, lumea vrea de fapt sa afle de ce m-am apucat abia acum de scris. De ce inseamna de ce acum. Si apropo de asta, chiar azi am gasit pe internet un fragment din discursul lui Patrick Modiano la decernarea premiului Nobel pentru literatura, in care, printre altele, spunea (aici citez aproximativ) „un scriitor detine adeseori raporturi dificile cu vorbele“. Banuiesc ca nu e valabil pentru toti, dar in cazul meu acesta este unul din raspunsurile la de ce abia acum. Fiindca nici pentru mine raportul cu vorbele n-a fost usor, nu de la inceput si nu la fel de simplu precum raportul cu cifrele. Atunci cand eram eleva am primit doua etichete: „buna la matematica“ si „fara fior poetic“. Mi-a trebuit ceva timp ca sa ma hotarasc sa le dezlipesc colturile si sa le smulg. Si abia pe urma sa-mi construiesc raportul cu vorbele.

Si totusi, de ce scrii?

Presupun ca scrisul a venit ca reactie (poate intarziata) la un dezechilibru. Sa explic putin. Vin dintr-o generatie si dintr-un timp in care, odata ce porneai pe un drum, profesional vorbind, mergeai pe el, mai repede sau mai incet, fara sa te gandesti sa-l parasesti. Pentru ca e mai usor sa continui decat sa incepi ceva nou. A venit apoi revolutia si a zdruncinat mentalitatea asta. Au aparut indoielile. Au aparut nelinistile. Nu mai stiai de ce sa te apuci si unde sa te indrepti. Privirea laterala ajuta mult, dar te zapaceste. Am schimbat joburi, am schimbat directii, dar in tot timpul asta a existat o constanta: pasiunea mea pentru citit. Dorinta de a scrie era si ea pe undeva, ascunsa bine. Prea bine, as zice. Mi-am pus si eu intrebarea, de atatea ori, de ce m-am apucat de scris. Probabil ca sa indrept un dezechilibru, pe care pana atunci nu-l luasem in seama. Culmea este ca cei care ma cunosc ma considera o persoana extrem de echilibrata. O alta eticheta si, ca orice eticheta, e un adevar partial. Cand am inceput sa scriu era ca si cum puneam greutati pe balanta, care se dezechilibra insa tot mai tare. Asa ca acum n-am ce face decat sa continui.”

Interviul integral aici

Pe unde am mai vorbit despre „Felii de lămâie”

foto: Mircea Struțeanu

La sfârșitul lunii februarie am fost invitată la emisiunea Adelei Greceanu „Noua revistă vorbită” la Radio România Cultural, unde am vorbit iar despre „Felii de lămâie”. Înregistrarea audio se poate asculta aici (este prima de sus din arhivă, pe 27 februarie).

Pe 17 martie am avut un interviu la emisiunea lui Eugen Nasta „New Names on the Cover” la Radio Romania Internațional. Din păcate până m-am trezit eu să pun link-ul aici, n-am mai găsit-o în arhivă (e doar pe o săptămână). Așa că bâlbâielile mele în engleză se mai amână până găsesc fișierul - l-am descărcat totuși pe undeva :)

Interviul meu la emisiunea „Vorba de cultură”

În ultima zi a lunii octombrie am avut bucuria să fiu invitată la Radio România Cultural, la emisiunea „Vorba de cultură” realizată de Ema Stere. Era prima dată când vorbeam la radio și am avut ceva emoții, dar recunosc că ar fi fost mult mai mari dacă aș fi știut că emisiunea se poate vedea live. Fotografia de mai jos e un stop cadru de pe o înregistrare făcută cu telefonul de pe laptop, așa că scuzați calitatea :)

Am vorbit despre scris, despre începuturi, motivație și planuri de viitor. Și am citit o povestire din volumul de proză scurtă pe care speram atunci să-l pot publica în curând. Acum, după mai bine de o lună de la emisiune, am primit răspunsul favorabil de la editura Polirom, iar volumul este inclus în planul editorial pentru începutul anului viitor.

Linkul către arhiva de înregistrări a lunii octombrie, pentru cei care nu au ascultat-o atunci: Vorba de cultură, 31 octombrie 2014
Înregistrarea emisiunii este chiar prima, iar interviul începe pe la minutul 7, după un intro muzical.

Voi încheia mulțumindu-i încă o dată realizatoarei emisiunii, Ema Stere, pentru ocazia de a participa la emisiune și pentru căldura și răbdarea cu care m-a condus printr-un interviu în direct  Și bineînțeles, lui Marius Chivu pentru recomandare.

Și ca un PS, ar trebui să-i mulțumesc lui Adrian, cel care mă cunoaște atât de bine, fiindcă replica lui, spusă oarecum în glumă mai demult și citată de mine în interviu, a avut cel mai mare succes: „Toate prietenele tale sunt atât de vorbărețe, încât tu nu reușești niciodată să vorbești. Și atunci te-ai apucat de scris.”