Leapșa cu poezii pe Facebook

Săptămâna asta Facebook-ul a fost împânzit cu poezii (sau cel puțin așa s-a văzut pe wall-ul meu) dintr-o leapșă care s-a propagat și s-a multiplicat, fiecare lepșuit și-a pus cinci poezii preferate pe FB timp de cinci zile și a dat leapșa mai departe.

La provocarea lui Florin Iaru am pornit și eu să aleg cele cinci poezii, am scos un teanc de cărți de poezie din bibliotecă, am mai căutat și pe net, per total am citit sau recitit o mulțime de poezii și în fiecare zi m-am hotărât tot mai greu ce să aleg și să postez, cu regretul că am lăsat deoparte atâția poeți și atâtea poezii.

De fapt nu chiar în fiecare zi, pentru că pe prima și pe ultima le-am știut de la început, sunt două poezii care au avut, fiecare în felul ei, o influență mare-mare asupra mea. (detaliile la sfârșitul postării, pentru curioși).

Deci poeziile au fost:

Ziua întâi, John Berryman, „Cântece vis: 29” (traducere de Radu Vancu)

Zăcea cândva o chestie pe inima lui Henry
atât de grea, că de-ar fi avut o sută de ani
& peste, & plângând, fără somn, în tot timpu-ăla
Henry nu s-ar fi putut face bine.
Începe iar mereu în urechile lui Henry
mica tuse undeva, un miros, un clinchet.

Şi mai e un lucru pe care-l are în minte
ca un chip sienez grav de pe care o mie de ani
n-ar reuşi să şteargă reproşul profilat în tăcere. Oribil,
cu ochii deschişi, aşteaptă, orb.
Toate clopotele spun: prea târziu. Asta nu-i pentru lacrimi;
gândind.

Însă niciodată n-a curmat Henry, cum credea c-o să curme,
viaţa cuiva ca apoi s-o taie în bucăţi
şi să le ascundă unde puteau fi găsite.
Ştie: i-a numărat pe toţi, & nimeni nu lipseşte.
Deseori îi socoteşte, în zori, pe toţi.
Nimeni nu lipseşte niciodată.

*          *

Ziua a doua, Virgil Mazilescu, „coline verzi” (din vol. Va fi liniște va fi seară)

în stânga am cuvintele în dreapta puterea

să fie doar a mea să fie doar o târfă pieptănându-se

cu lungi mișcări la lumina stelelor să fie câteodată și mamă

„nu te gândi la amănunte dragule”

dar nu te mai gândi la amănunte dragule

nu te gândi nici la scheunatul inimii pe vreme de ploaie

nu te gândi la rotițele desprinse din mecanismul ancestral

și pleacă departe departe cât mielul este într-adevăr fiul mielului

departe printre coline verzi și gospodării în floare

pleacă și lasă-mă într-un urlet într-o pace fără margini

nu te gândi la scheunatul inimii pe vreme de ploaie

în stânga tu ai cuvintele în dreapta puterea

*          *

Ziua a treia, Konstantinos Kavafis (Constantine P. Cavafy), „Soarele de după amiază”

(am ales varianta pe care Lawrence Durrell a pus-o în notele de la finalul „tetralogiei Alexandria”, traducere liberă după Kavafis, apoi tradusă din engleză în română de Antoaneta Ralian)

Această mică încăpere, cît o cunosc de bine!

Acum au închiriat-o, ca și pe cea de alături

Pentru-ntreprinderi comerciale; întreaga casă

Au înghițit-o birourile de afaceri,

Companii, agenții de vapoare...

Ah, cît mi-e de familiară micuța încăpere!

Cîndva, aici lîngă ușă, era o canapea,

La picioarele ei, covorul turcesc,

Exact pe locul ăsta. Și acolo etajera

Cu două vaze galbene; la dreapta lor...

Nu! Stai puțin! În fața lor (Doamne, cum trece timpul!)

Dulapul ponosit și oglinda rotundă.

Și aici, în mijloc, masa,

La care se așeza și scria.

În jurul ei, trei scaune de pai.

Cîți ani trecut-au de atunci... Și-aici, lăngă fereastră,

Patul ce ne-a adăpostit atât de des iubirea.

Pe undeva mai viețuiesc poate

Acele lucruri vechi.

Da, lîngă fereastră, patul.

Soarele de după-amiază se cățăra în el.

Ne-am despărțit, la ora patru, într-o după-amiază;

Doar pentru-o săptămînă; era o după-amiază însorită,

Și niciodată nu aș fi crezut

Că șapte zile vor dura o viață-ntreagă.

*          *

Ziua a patra, Wislawa Szymborska, „Bunătatea orbilor” (traducere de Doru Cosmin Radu)

Poetul îşi citeşte versurile în faţa orbilor.
N-ar fi crezut că o să-i fie atît de greu.
Vocea îi tremură.
Mîinile la fel.

Îşi simte fiecare propoziţie
supusă unui test al întunericului.
Trebuie să se descurce singur,
fără ajutorul culorilor sau al luminii.

Un efort mult prea mare
pentru stelele din poemele sale,
pentru zorii de zi, curcubeiele, norii, luminiţele, luna,
pentru peştii de culoarea argintului de sub apă,
ori pentru vulturul atît de tăcut din înaltul cerului.

Citeşte – de vreme ce e prea tîrziu să se oprească –
despre băiatul în jachetă galbenă de pe pajiştea-nverzită,
despre acoperişurile roşiatice gata de numărat în vale,
despre numerele nărăvaşe de pe tricourile unor jucători
sau necunoscutul despuiat ce stă în uşa-ntredeschisă.

Şi-ar dori să nu mai menţioneze – deşi nu are de ales –
toţi sfinţii de pe cupola catedralei,
fluturatul unei mîini de la fereastra unui tren,
lentilele microscopului, inelul ce aruncă o sclipire,
pînzele albe din cinematograf, oglinzile, albumul plin de chipuri.

Dar nemăsurată e bunătatea orbilor,
nelimitată le e îngăduinţa, mărinimia.
Ei ascultă, zîmbesc şi aplaudă.

Cîte unul chiar se apropie
cu o carte ţinută pe dos
cerînd un autograf de nevăzut.

*          *

Ziua a cincea, William Carlos Williams, "This Is Just To Say”

I have eaten
the plums
that were in
the icebox

and which
you were probably
saving
for breakfast

Forgive me
they were delicious
so sweet
and so cold

*          *

Și acum, pentru cei care au avut răbdare să citească și au ajuns aici (dar și pentru cei care au frunzărit și au ajuns tot aici), de ce sunt importante pentru mine prima și ultima poezie:

„This Is Just To Say” a lui William Carlos Williams, pe care am postat-o ultima, este poezia unui început de drum, poezia care m-a împins spre scris; prima dată am dat de ea acum șase ani la un fel de curs de limba engleză cu un profesor britanic care avea o metodă foarte relaxată și care ne-a dat drept temă să scriem fiecare o poezie similară. Nu știu dacă mai am varianta mea, nu era cine-știe-ce, dar colegii (și profesorul) au apreciat-o. A fost prima mea scriere. Și peste două zile, când îmi omoram timpul într-o cafenea, m-am trezit cu o dorință teribilă de a scrie iar. Și apoi iar.

În privința poeziei lui John Berryman, ea mi-a dat, cel puțin așa cred acum, titlul pentru următoarea mea carte.

(AV aprilie 2015)

Bucureștiul ca o prăjitură fără glazură

În ultima perioadă am citit tot felul de articole și am auzit păreri cum că Bucureștiul este un oraș de doi bani, că nu merită să locuiești în el și că, dacă ai totuși ghinionul să fii obligat la o asemenea caznă, sau poate la una mai mică, doar temporară, trebuie să fii cu ochii în patru fiindcă e plin de gherțoi și de alte specii subumane.

Acum n-o să neg că Bucureștiul e un oraș enervant din multe puncte de vedere, că traficul, că șantierul etern, că zgomotul, că unii oameni etc. Dar a vedea doar asta în București înseamnă că ai pornit deja cu idei preconcepute.

Cei care citesc asta și-au dat cu siguranță seama că sunt bucureșteancă și o să spună că sunt subiectivă. Probabil așa este, de cele mai multe ori locul în care ți-ai petrecut copilăria rămâne acoperit de pâcla unei nostalgii pe care realitatea cotidiană n-o înlătură cu totul. Iar dacă l-ai părăsit, cu atât mai mult. Cel născut la sat o să rememoreze cu duioșie sunetele ploii pe acoperișul bucătăriei de vară și mirosul de pâine coaptă pe vatră și o să uite cum s-a afundat în noroaie. Tot așa cel născut într-un orășel mic se va gândi cu plăcere la după-amiezile liniștite și la culorile toamnei pe dealul din spatele casei. Nu-și va mai aminti motivele care l-au făcut să plece.

Eu însă nu am părăsit Bucureștiul, așa că nu din nostalgie scriu aici. Citeam undeva că Bucureștiul poate fi sau iubit sau urât. Poate așa o fi. Poate nu există cale de mijloc. Cei care vor să vadă urâtul nu trebuie să meargă prea departe, o să găsească mormanele de gunoi pe care Rebu nu le ridică fiindcă nu s-a plătit. Cei care vor să vadă latura frumoasă se vor plimba pe Calea Victoriei, vor face poze la clădirile vechi și vor închide ochii la cele aflate în stare de decrepitudine. Cei cu simțul umorului vor face haz de necaz și vor pune poze nostime pe Facebook. 

Oamenii din București sunt însă prea variați ca să-i cuprinzi într-un singur termen. 

E ușor să punem etichete, e ușor să considerăm Bucureștiul o prăjitură din care putem să mâncăm cu toții și apoi să strâmbăm din nas că nu are glazură.

Mai bine să îl cunoaștem întâi. Vă invit să participați la două evenimente despre București:

Bucureștiul e-n cărți – Proiect ce lansează candidatura orașului București la titlul de capitală europeană a culturii 2021, programul aici:

https://www.facebook.com/events/862625483779962/

și

Bucureștiul lui Mircea Eliade, descrierea aici:

https://www.facebook.com/events/664120983709711/

(AV - aprilie 2015)

Interviul meu din „Suplimentul de cultură”

Un fragment din interviul pe care Eli Bădică mi l-a luat pentru Suplimentul de cultură:

foto: Mircea Struțeanu

Prezentarea de autor de pe clapeta copertei cartii Felii de lamaie este succinta, cititorul afla doar ca esti absolventa de Politehnica si a unui master de comunicare si ca ai texte in doua volume colective. Ce ne poti spune in plus despre tine, relevant pentru literatura ta?

Sunt o persoana mai degraba retrasa si tacuta, asa ca nu mi-e prea usor sa vorbesc despre mine. Daca ar fi sa dau un raspuns concret ar suna cam asa: sunt casatorita, am o fiica studenta, am un job fara legatura cu scrisul si prietenii mei continua sa se mire de faptul ca m-am apucat de scris.

Daca vrei sa ma intrebi de ce scriu, lucrurile devin mai nuantate. Fiindca am constatat ca atunci cand mi se pune intrebarea asta, lumea vrea de fapt sa afle de ce m-am apucat abia acum de scris. De ce inseamna de ce acum. Si apropo de asta, chiar azi am gasit pe internet un fragment din discursul lui Patrick Modiano la decernarea premiului Nobel pentru literatura, in care, printre altele, spunea (aici citez aproximativ) „un scriitor detine adeseori raporturi dificile cu vorbele“. Banuiesc ca nu e valabil pentru toti, dar in cazul meu acesta este unul din raspunsurile la de ce abia acum. Fiindca nici pentru mine raportul cu vorbele n-a fost usor, nu de la inceput si nu la fel de simplu precum raportul cu cifrele. Atunci cand eram eleva am primit doua etichete: „buna la matematica“ si „fara fior poetic“. Mi-a trebuit ceva timp ca sa ma hotarasc sa le dezlipesc colturile si sa le smulg. Si abia pe urma sa-mi construiesc raportul cu vorbele.

Si totusi, de ce scrii?

Presupun ca scrisul a venit ca reactie (poate intarziata) la un dezechilibru. Sa explic putin. Vin dintr-o generatie si dintr-un timp in care, odata ce porneai pe un drum, profesional vorbind, mergeai pe el, mai repede sau mai incet, fara sa te gandesti sa-l parasesti. Pentru ca e mai usor sa continui decat sa incepi ceva nou. A venit apoi revolutia si a zdruncinat mentalitatea asta. Au aparut indoielile. Au aparut nelinistile. Nu mai stiai de ce sa te apuci si unde sa te indrepti. Privirea laterala ajuta mult, dar te zapaceste. Am schimbat joburi, am schimbat directii, dar in tot timpul asta a existat o constanta: pasiunea mea pentru citit. Dorinta de a scrie era si ea pe undeva, ascunsa bine. Prea bine, as zice. Mi-am pus si eu intrebarea, de atatea ori, de ce m-am apucat de scris. Probabil ca sa indrept un dezechilibru, pe care pana atunci nu-l luasem in seama. Culmea este ca cei care ma cunosc ma considera o persoana extrem de echilibrata. O alta eticheta si, ca orice eticheta, e un adevar partial. Cand am inceput sa scriu era ca si cum puneam greutati pe balanta, care se dezechilibra insa tot mai tare. Asa ca acum n-am ce face decat sa continui.”

Interviul integral aici