(povestire prezentată la Festivalul „Orașul și Literatura”, București, 2016)
- Este o zonă bună,
foarte solicitată, cu metroul se ajunge-n centru în câteva minute.
Aurelia Filipescu
îl urmează fără comentarii pe tânărul de la agenție, care o așteptase la gura
de metrou. E îmbrăcat cu sacou gri și blugi, ține în mână o mapă plină cu
hârtii și vorbește întruna de cotația zonei, de finisajele apartamentului, de
vecinii cumsecade. Prima lui reacție, însă, după ce a văzut-o, a fost de
dezamăgire. Poate s-a gândit că nu e un cumpărător serios, poate știe că de la
o anumită vârstă ești cusurgiu și te lași greu convins.
- Pe aici, zice
el și arată intrarea în scară.
Aurelia își
petrecuse copilăria în același bloc din Piața Pieptănari (acum Piața Eroii
Revoluției), cu vedere la două cimitire. La începutul anilor ’60, când părinții
ei, angajați la un institut geologic, au primit cu chirie apartamentul cu două
camere de la etajul trei, s-au bucurat și nu prea. Era un vis nesperat să se poată muta din
cămăruța de șapte metri pătrați în care stăteau împărțind bucătăria și baia cu
alte câteva familii, dar cele două cimitire care vegheau piața le cam tăiau
elanul. Mai târziu, după ce se mutaseră deja, au aflat că apartamentele de pe
scara lor, pe colț, cu vedere directă spre cimitirul evreiesc de rit sefard și
vizavi de cimitirul Bellu, fuseseră refuzate înainte de două fabrici importante
din București și doar așa ajunseseră să fie alocate institutului lor, care,
nefiind direct productiv, stătea mai la coadă în lista de priorități.
Treptat însă,
părinții Aureliei, ca toți ceilalți locatari, s-au obișnuit cu vecinătatea
macabră a celor două cimitire. La Bellu sunt înmormântate atâtea personalități,
ziceau ei când prietenii veniți în vizită strâmbau din nas. Și pe urmă
gândiți-vă ce monumente sunt acolo, cimitiru-i plin de opere de artă. Dar cel
mai mult și-au scos pârleala pentru comentariile răutăcioase ale prietenilor și
pentru glumele macabre - e bine că v-ați mutat aici, la o adică doar treceți
strada - la înmormântarea Mariei Tănase. Asta era una din primele amintiri ale
Aureliei, deși abia mai târziu a înțeles ce se întîmplase. Atunci văzuse doar mulțimea
care se îmbulzea în intersecție, la poarta cimitirului, și aglomerația
neobișnuită din apartamentul lor de la etajul trei, din balconul căruia se
putea vedea cortegiul funerar. Se încurca nedumerită printre picioarele atâtor
oameni, prieteni și colegi ai părinților, rude venite din alte orașe. La un
moment dat erau atât de mulți pe balcon că tatăl ei a luat-o în brațe și a
intrat în casă. Nu cred că e proiectat să țină atâta lume, a zis el. Balconul a
rezistat însă și, din acel moment, nimeni dintre cunoscuți nu s-a mai legat de
poziția nefericită a apartamentului.
Când Aurelia a
mai crescut puțin, bunica din partea tatălui, care avea grijă de ea, obișnuia
să o plimbe prin cimitirul Bellu. E aer curat, e liniște, fără troncăneală de
tramvaie, sunt monumente frumoase, de ce să n-o plimb, se ciondănea ea seara cu
părinții Aureliei. Și, ca de cele mai multe ori, avea câștig de cauză. Așa că
Aurelia își petrecea diminețile însorite plimbându-se cu bunica prin cimitir, care
pentru ea nu se deosebea de un parc oarecare cu alei încâlcite în ierburi, cu
pietre și statui la tot locul. Iar ea era mai interesată de floricele și
gândăcei decât de pietre și morminte. O statuie albă îi atrăsese însă atenția
și tot mereu alerga cu pași mărunți către ea: o femeie cu figură tristă, care
ținea într-o mână umbrela, iar cu cealaltă ridica puțin rochia lungă și lăsa la
vedere un pantof cu vârf ascuțit. Aurelia își trecea ușor degetele pe faldurile
rochiei, le oprea pe nasturii rotunzi, apoi ridica ochii spre chipul statuii.
- De ce e atât
de tristă?, o întreba pe bunica.
- Își așteaptă
iubitul, care nu mai vine.
- De ce nu mai
vine?
Bunica nu se
pricepea la inventat povești, iar pe cele inventate le uita de la o săptămână
la alta, așa că femeia cu umbrelă se schimba mereu, ba era o actriță care și-a
pierdut iubitul în război, ba o guvernantă îndrăgostită fără speranță de tatăl
copiilor de care avea grijă, ba o femeie bolnavă de tuberculoză. Apoi era de
ajuns să apară un gândăcel roșu printre pietrele aleii sau o ciocănitoare în
copacii vechi și scorburoși, și Aurelia uita de statuia cea albă și de umbrela ei
și o lua la goană spre noi descoperiri.
După ce a
început școala, plimbările cu bunica în cimitirul Bellu au fost înlocuite de
jocurile cu copiii din vecini pe trotuarul lat din fața blocului sau în părculețul
de lângă școală, dar mai ales de incursiunile (neștiute de părinți) în
cimitirul evreiesc de alături. Zona cimitirului aflată lângă blocul lor era
părăginită, cu plăci simple, năpădite de vegetație, la care nu veneau niciodată
vizitatori, încât copiii zburdau pe acolo fără griji, chiuiau, adunau plante
pentru ierbar, se cățărau în nucii înalți și imitau croncănitul ciorilor. Apoi,
la școală, se lăudau cu aventuri nemaivăzute, pe care le înfloreau din ce în
ce, spre admirația și spaima colegilor care locuiau în zone mai puțin macabre.
Când a ajuns la
liceu, unul aproape de centrul orașului, zona de acasă își pierduse deja orice
interes pentru Aurelia. Drumurile cu gașca de colegi prin Parcul Tineretului,
aleile umbroase din Parcul Libertății (acum Parcul Carol), rotonda cu fântâna
care nu funcționa niciodată, dar care pornise din senin într-o zi și-i udase,
încât s-au întors fleașcă la ore, strada Frigului pe care s-a sărutat prima
dată cu un coleg într-o seară de toamnă târzie, toate astea însemnau că în
sfârșit scăpase de sub ochii părinților și ai vecinilor, însemna libertate, mult-așteptată
libertate. Când ajungea acasă nu mai observa cele două cimitire, devenite parte
a peisajului, la fel ca stația de tramvai sau brutăria de unde-și cumpăra
crochete cu cașcaval.
Era studentă
deja când, în sfârșit, s-au mutat din blocul cu vedere la două cimitire. Când mai
trecea întâmplător pe acolo, se uita mai mult din inerție la ferestrele de la
etajul trei, unde perdelele erau mereu altele, indicând poate alți chiriași sau
doar noi gusturi în materie de decorații interioare. Nu simțea însă nici
curiozitate, nici regret. Era o epocă încheiată.
- Prețul este
foarte bun, zice tânărul de la agenție și deschide ușa.
Exact apartamentul
din care se mutase acum mai bine de treizeci de ani. În anunț se menționa doar
etajul, dar ea sperase cumva să fie ăsta. Dintr-o curiozitate pe care nu prea o
înțelegea, pe care nu se străduise s-o analizeze.
Privește în jur, camerele par goale în comparaţie cu
cele din amintirile ei. Mobilate simplu, arată ca un hotel de mâna a doua.
Sufrageria cu o canapea şi două fotolii, un aranjament banal, iar în
locul unde părinţii ei aveau biblioteca înţesată cu cărţi, acum e doar o comodă
cu televizor. Într-un colț, nişte rafturi cu DVD-uri. Niciun obiect de prisos,
nicio poză. Dormitorul e şi mai deprimant, cu patul pe mijloc şi cele două
noptiere, cu un dulap mic, care-i accentuează convigerea că aici e doar loc de
trecere. Deschide la întamplare un sertar al noptierei şi vede câteva teancuri
de prezervative cu diverse arome: căpșuni, banane, mentă. Și într-un colț, unul
cu aromă de usturoi.
- Cine este proprietarul?, întreabă cu un chicotit
ușor.
- Identitatea clientului este confidenţială până se
hotărăşte cumpărătorul, vine răspunsul, oarecum încurcat.
E atât de tânăr, se gândește Aurelia, nu prea are
experiență. Și nici simțul umorului, clar.
- Vă daţi seama că nu putem... Dar e vorba de o firmă
serioasă, care ține apartamentele pentru delegaţi din provincie și din
străinătate. Acum s-au hotărât să vândă unul din ele.
Din apartamentul de deasupra (sau de dedesubt, e greu
să-ţi dai seama) se aud nişte scârţâituri de pat, apoi strigăte şi gemete care
nu lasă loc la prea multe îndoieli. Tânărul se apropie de geam și începe să-i
enumere, cu voce sonoră, calitățile termopanelor. Da, se gândește Aurelia, poate
de asta se aud atât de bine zgomotele din bloc, înainte, cu geamurile alea
vechi, se auzeau tramvaie și claxoane. Voci de copii din fața blocului. Acum,
în liniștea de acvariu a termopanelor, auzi ce zic și ce fac cei din bloc. O
simplă schimbare de perspectivă.
- Aş vrea să văd şi balconul, spune Aurelia şi tânărul
pare uşurat.
Şi-a pierdut aplombul de la început sau poate ştie
deja că n-are rost să mai insiste, dar nu se pricepe sa incheie discuția mai
repede.
Ies împreună şi Aurelia se reazemă de balustradă.
Balconul este curat şi gol, nimic din debandada de sârme pentru întins rufele
şi ghivece cu flori, de dulăpioare pline cu sticle de suc de roşii şi
borcane cu murături de pe vremea părinţilor ei. Îşi aprinde o ţigară şi îi
oferă şi tânărului una. El se uită discret la ceas, dar nu o refuză.
Jos, în intersecția dintre cele trei cimitire (acum
sunt trei, după revoluție a mai apărut unul), șiruri nesfârșite de mașini
așteaptă la semafor, pornesc, trec de intersecție, apoi în locul lor vin altele
și altele, în zgomot de claxoane, în troncănit de roți lovite de găurile din
asfalt, în scrâșnet de frâne.
Tânărul de la agenție îi urmărește privirea și zice:
- Bellu este mai degrabă muzeu. Vin
și turiști din alte țări să-l viziteze. Aici sunt înmormântate atâtea
personalități, unele morminte sunt adevărate opere de artă.
Face un gest vag din mână și Aurelia
îi urmărește vârful aprins al țigării, care
se amestecă printre luminile farurilor și culorile semafoarelor. Începe să se
întunece. E ora aceea, nici noapte, nici zi, o suspendare în afara timpului, pe
care o treci greu fără o țigară. Pe vremuri, la ora asta aerul era ușor,
păsările erau ușoare, sunetele purtate de vânt erau ușoare. La ora asta era
ușor să te îndrăgostești. Acum însă e mai bine să te gândești la lucruri
concrete. Să nu te lași cuprins de melancolie.
- Și Eminescu e înmormântat aici, zice tânărul, ca un
ultim argument.
Aurelia era în
clasa a zecea când profesoara de română a hotărât să organizeze, pe 15 iunie, o
serbare cu recitări și cântece la mormântul lui Eminescu, la care să participe
elevi de la toate clasele. Trecea printre bănci cu pași energici, enumerând pe
degete poeziile care urmau să alcătuiască programul, compunând invitații și
făcând planurile unui eveniment demn de o asemenea ocazie. Apoi s-a uitat prin
clasă și a întrebat cine dorește să participe și cu ce poezie. S-a lăsat o
tăcere deplină. Aerul dulce al începutului de vară îndemna la leneveală, la plimbări
pe aleile ascunse ale parcurilor, la sărutări pe străduțe dosnice. La orice
altceva decât școală și serbări. Se auzea ciripitul păsărelelor în copacii din
curte, fluierul profesorului de sport, strigătele copiilor pe terenul de
baschet. Și scârțâitul nervos al tocurilor profesoarei pe parchetul din clasă.
Din ce în ce mai nervos. În final s-a dus la catedră și a întrebat:
- Cum? Nimeni?
Privirea ei înghețată
trecea de la unul la altul și s-a oprit la Aurelia.
- Filipescu, tu
sigur o să vrei să mergi.
Atunci ar fi
trebuit să aibă prezență de spirit, să încropească o minciună, ceva. Dar n-a
putut decât să dea din cap a negare și să mormăie ceva neînțeles.
- Cum,
Filipescu, nici tu care stai vizavi de cimitir? Cât de greu este să mergi împreună
cu ceilalți și să reciți câteva poezii?
A pornit iar cu
pași apăsați printre rândurile de bănci, uitându-se insistent la fiecare în
parte, dar toți își ascundeau privirile în caiete.
- Aș putea să vă
oblig, bineînțeles, dar n-o s-o fac. Acolo nu se merge din obligație. Se merge
din dragoste față de poezie. Iar voi sunteți impermeabili la adevărata
frumusețe. La măreție. Dar o să am grijă de voi. O să am mare grijă.
Apoi s-a uitat iar
la Aurelia.
- Dacă nici tu,
Filipescu, tu care stai vizavi...
Și a avut grijă.
Ceilalți au fost, până la urmă, iertați, nu și ea.
În cei doi ani
care au urmat, Aurelia a trecut prin toate supliciile pe care un profesor
ranchiunos le putea concepe. Cele mai parșive întrebări îi erau adresate
întotdeauna ei, lucrările îi erau puricate în amănunt și apoi ironizate cu
pricepere diabolică, în râsetele lingușitoare ale clasei. Aureliei nu-i plăcuse
niciodată să scrie comentarii și analize literare, dar avea imaginație și, în
gimnaziu, compunea cu ușurință mici povestioare și chiar câștigase o mențiune
la un concurs național. Și cum familia și prietenii o lăudau mereu, ajunsese să
creadă că are talent la scris și visa să devină o scriitoare de succes, ba
chiar, în gândurile ei cele mai ascunse, scenaristă la Hollywood.
Ultimii doi ani
de liceu au măturat însă orice dorință de a mai scrie ceva. Așa că a dat la
ASE, la contabilitate. Iar dacă o întreba careva (mai ales dintre prietenii
părinților) cum de s-a răzgândit, le răspundea în doi peri:
- Din cauza
poeziilor lui Eminescu și a cimitirului Bellu.
- Nu mă deranjează cimitirele, zice Aurelia și se
întoarce spre tânărul care se uită iar la ceas, de data asta fără să se
ferească. Însă n-o să cumpăr. Îmi pare rău de deranj.
Intră amândoi în casă, tânărul nu mai încearcă s-o
convingă, se uită concentrat la niște mesaje din telefonul mobil, apoi se
scuză, trebuie să dea un telefon urgent. În apartamentul de deasupra (sau de
dedesubt, nu e clar) s-a lăsat liniștea.
Da, se gândește Aurelia în timp ce coboară scările în
urma tânărului. S-a schimbat câte ceva în Piața Pieptănari de când a privit-o
ultima dată de la etajul trei. A apărut o stație de metrou. Un mall. Două
benzinării. Un cimitir nou și o biserică. Chioșcuri îngrămădite, tarabe cu
mărunțișuri și lume pestriță. Trafic infernal. Aceleași locuri și totuși atât
de diferite. E greu de spus dacă un oraș e vechi sau nou. Fiindcă orașul are
vârsta cu care îl privești.
Dar a meritat să vină aici. N-ai ocazia să vezi în
fiecare zi cum camera în care ai fumat pe furiș primele țigări mentolate, în
care ţi-ai pierdut virginitatea, apoi te-ai gândit să te sinucizi și apoi te-ai
răzgândit, s-a transformat în loc de randevu și plăceri ascunse.
În fond fiecare se apără cum știe mai bine de singurătate,
boli venerice sau vampiri.
foto: „Piața Pieptănari în anii 60” de aici
