Strada Evidențiaților

Bucureștenii care stau în sectorul 4 și trebuie să-și schimbe buletinul n-au nevoie să se ducă într-o clădire special amenajată pentru asta. E suficient să aibă de cumpărat niște ceapă și usturoi, poate un lighean de plastic, șosete și chiloți. Se duc în Piața Progresul și acolo, în clădirea pieței, după ce se uită în dreapta și în stânga neînțelegând pe unde s-o ia (anunțuri sunt doar pentru firmele de asigurări, cabinete stomatologice, cofetării și farmacii), după ce întreabă vânzătorii plictisiți care le indică o scară undeva mai încolo, într-o depărtare nevăzută, după ce se rătăcesc printre gherete strălucind în toate culorile kitch-ului, ajung în locul mult căutat: Evidența populației.

P.S. Poza e făcută pe drum.

Plăceri administrative

Azi, că tot ne-am întors mai devreme din concediu și aveam o zi liberă, am zis să rezolvăm tot felul de probleme mai mult sau mai puțin administrative.

Adică:

Eu am petrecut 65 de minute la clinica Regina Maria așteptând să fac niște analize de rutină (nemâncată și fără cafea - deci gata să mușc). Aici este singurul sediu RM unde nu se fac programări, mi-a spus domnișoara indiferentă de la recepție. De ce, am întrebat eu. A dat din umeri și mi-a zis ce număr de ordine am. Și că am de așteptat cam o oră (a apreciat bine, nimic de zis). Așa e mereu, mi-a zis o doamnă de la coadă. De unde să știu că era mai bine să mă programez în celălalt capăt al Bucureștiului și să-mi petrec ora respectivă în trafic. Am încercat să conving lumea de la coadă să facă reclamație, în fond e clinică privată unde plătești o grămadă de bani pe abonament sau pe serviciile medicale, dar a fost apatie totală. Probabil nimeni în afară de mine nu a făcut. 

În timpul ăsta Adrian a făcut piața, a mers la poștă (asta nu era planificat, dar în lipsa noastră apăruseră două bilețele din alea drăgălașe în cutia poștală) și chiar a reușit să ia plicul respectiv. Bine, să nu credeți că deodată poșta română a început să funcționeze perfect. Cred că a fost el norocos, fiindcă s-a deschis un ghișeu separat pentru cei care aveau de ridicat chestii care nu erau de la ANAF. La celelalte ghișee se înghesuia o mulțime dezorganizată și nedumerită care flutura bilețele pe care scria ANAF. Un domn mai în vârsta se mira că e pe numele fetei lui care a plecat din România acum 22 de ani. Cei de la coadă l-au sfătuit să nu ia plicul, dar se pare că el a rămas.

După episodul cu poșta Adrian s-a dus plin de speranță să facă cerere de pașaport. La noi în cartier, unde auzise că nu se stă la coadă și totul merge repede. Cu cravata în buzunar (J) s-a apropiat doar de sediu și a constatat că poșta era o amintire plăcută. Coada dădea pe afară de oameni cu hârțoage în mâini. Așa că a renunțat la pașaport gândindu-se că ne-au mai rămas destule cetăți nevizitate prin Ardeal.

(AV - mai 2015)

Nevroze: Poșta Română

              Am stat 40 de minute la poștă ca să trimit un plic. Când am intrat mai erau 20 de minute până la închidere, cel puțin 10 persoane la coadă și un singur ghișeu deschis. 

              Lumea se vânzolea cu formulare de la masă la ghișeu și înapoi, un tip îmbrăcat într-o canadiană plină de inscripții zicea că nu știe să scrie și se ruga de lumea de la coadă să-l ajute. În fața mea o pensionară voia doar să plătească o factură, o alta voia să cumpere timbre fiscale. A aflat după jumătate de oră că nu au (și că angajatele nu au voie să pună afiș că nu au). În spatele meu doi băieți (ultimii primiți în oficiul poștal) tot completau la un formular ca să trimită bani cuiva la penitenciar.

              Pe una din mese cineva uitase o radiografie. Sau poate nu-i mai trebuia, probabil i se sudase osul de atâta așteptare.