În ultima perioadă am citit tot felul de articole și am
auzit păreri cum că Bucureștiul este un oraș de doi bani, că nu merită să
locuiești în el și că, dacă ai totuși ghinionul să fii obligat la o asemenea caznă,
sau poate la una mai mică, doar temporară, trebuie să fii cu ochii în patru fiindcă
e plin de gherțoi și de alte specii subumane.
Acum n-o să neg că Bucureștiul e un oraș enervant din multe
puncte de vedere, că traficul, că șantierul etern, că zgomotul, că unii oameni
etc. Dar a vedea doar asta în București înseamnă că ai pornit deja cu idei
preconcepute.
Cei care citesc asta și-au dat cu siguranță seama că sunt
bucureșteancă și o să spună că sunt subiectivă. Probabil așa este, de cele mai
multe ori locul în care ți-ai petrecut copilăria rămâne acoperit de pâcla unei
nostalgii pe care realitatea cotidiană n-o înlătură cu totul. Iar dacă l-ai
părăsit, cu atât mai mult. Cel născut la sat o să rememoreze cu duioșie sunetele
ploii pe acoperișul bucătăriei de vară și mirosul de pâine coaptă pe vatră și o
să uite cum s-a afundat în noroaie. Tot așa cel născut într-un orășel mic se va
gândi cu plăcere la după-amiezile liniștite și la culorile toamnei pe dealul
din spatele casei. Nu-și va mai aminti motivele care l-au făcut să plece.
Eu însă nu am părăsit Bucureștiul, așa că nu din nostalgie scriu aici. Citeam
undeva că Bucureștiul poate fi sau iubit sau urât. Poate așa o fi. Poate nu
există cale de mijloc. Cei care vor să vadă urâtul nu trebuie să meargă prea
departe, o să găsească mormanele de gunoi pe care Rebu nu le ridică fiindcă nu
s-a plătit. Cei care vor să vadă latura frumoasă se vor plimba pe Calea
Victoriei, vor face poze la clădirile vechi și vor închide ochii la cele aflate
în stare de decrepitudine. Cei cu simțul umorului vor face haz de necaz și vor pune poze nostime pe Facebook.
Oamenii din București sunt însă prea variați ca să-i cuprinzi într-un singur
termen.
E ușor să punem etichete, e ușor să considerăm Bucureștiul o
prăjitură din care putem să mâncăm cu toții și apoi să strâmbăm din nas că nu
are glazură.
Mai bine să îl cunoaștem întâi. Vă invit să participați la
două evenimente despre București:
Bucureștiul e-n cărți – Proiect ce lansează candidatura
orașului București la titlul de capitală europeană a culturii 2021, programul
aici:
și
Bucureștiul lui Mircea Eliade, descrierea aici:
Eu sunt un bucureștean izgonit. Sună ciudat, dar cred că, din păcate, există și... categoria asta, nici nu știu cum s-o numesc. Există bucureșteni de baștină, bucureșteni din „intelighenția” istorică, bucureșteni de a doua sau a treia generație încălțată... dar mai există și categoria celor care, ca mine, au avut nevoie de paisprezece, optsprezece ani sau mai mulți ca să afle cum stă treaba cu tramvaiele sau cu ascensoarele din Capitală. Un bun prieten, preot de vocație, mi-a zis acum vreo zece ani, pe când încercam să-l conving să ne mutăm în Cuba: „Frate, nouă ne-au trebuit vreo treizeci de ani să descoperim Bucureștiul, cu frumusețile și mizeriile lui, chiar crezi că ne duce capu` să-nțelegem ceva din La Habana?” Ce mi-a plăcut la remarca lui a fost ordinea în care a pus „frumusețile și mizeriile”, eu aș fi făcut-o invers.
RăspundețiȘtergereCum sunt un bucureștean izgonit, și ce înseamnă asta? Ei, bine (de fapt, deloc bine) sunt dintre aceia care, deși au o proprietate sau un credit sau o ipotecă în marele oraș, au fost înghițiți de politica șmecheră și extrem de persuasivă a băncilor în așa hal, încât au trebuit să se mute! Nu este vina nici unei bănci, nici unui guvern, nici măcar a vreunei rude mai băgărețe--- faptul că eu am făcut o greșeală monumentală, la un moment dat--- este numai prostia mea, mi-o asum și trăiesc, destul de vesel, cu ea! Dar categoria asta, a bucureștenilor izgoniți, chiar există, eu sunt un exemplu. Oarecum, am considerat că orașul s-a răzbunat pe mine, pentru că, sincer, mie nu mi-a plăcut niciodată Bucureștiul, deși am o casă (cu curte, trandafiri și gutui) în sectorul trei încă din `96. Orașul care-mi place mie cel mai mult în România este Sibiul, și nu neapărat pentru „Turnișor”, unde trag de câte ori dau pe-acolo, cât, mai degrabă, pentru Centru... dar e vorba de o experiență personală, și „de gustibus”...
Dar, bineînțeles, Bucureștiul este un oraș cu un farmec al lui, rămâne ca și „tinerele speranțe” din literatura română să-i mai dezvăluie din frumuseți, după posibilități și aptitudini.... Am văzut grafitti-ul postat de dumneavoastră, cel cu „Strada te iubescuceanu” și asta mi-a amintit cel mai profund, dur și deznădăjduit grafitti pe care l-am văzut în viața mea. Era pe la începutul anilor `90, când toată lumea avea un mesaj politic de transmis pe pereții clădirilor bucureștene („Petre Roman nu fi prost lasă prețurile cum a fost!” scris cu var pe calcanul clădirii de lângă restaurantul „Budapesta” e primul care-mi vine-n minte acum) și cred că mesajul a stat trei-patru ani pe calcanul unei căsuțe de pe strada Onciu sau Olari, oricum, sigur una dintre străduțele care se ramifică în spirală solară din punctul fix: Foișorul lui Lefter Popescu. M-a fascinat toți anii ăia, eram foarte tânăr și ușor impresionabil, dar, pe lângă asta, nu puteam să mă abțin să-mi închipui ce-l mânase în luptă pe cetățeanul respectiv, sau cât de mult îl putuse dezamăgi prietena, logodnica sau consoarta, încât să vină cu bidineaua (cel mai probabil, noaptea) și să zugrăvească apăsat, cu caractere de doi metri, pe tot zidul:„JOS CORNELIA!!!”
Am sărbătorit Paștele pe terasă (unde sunteți binevenită oricând aveți chef de soare) cu fetele și câțiva prieteni musulmani, și am evitat toate preceptele religioase privitoare la abstinență și cumpătare, din ambele părți ale dogmei... așa că am să vă rog să-mi treceți cu vederea unele incoerențe, sau lipsa adresărilor ceremonioase. După ce prietenii au plecat și fetele s-au culcat, am simțit nevoia să-mi limpezesc puțin creierii și, inevitabil, am revenit la blogul dumneavoastră, grafitti-ul ăla mi-a trezit niște amintiri vechi, și...
RăspundețiȘtergereCred că, pur și simplu, uneori e foarte bine să ne prostim! Ceea ce am și făcut.
Cu scuzele de rigoare, T.S.
Nu e nevoie să vă scuzați, comentariile dumneavoastră la blog îmi fac plăcere și aștept și feedbackul la carte :)
RăspundețiȘtergereCât despre București, și eu am sentimente împărțite, cum probabil au toți despre orașul în care locuiesc. Mai ales că mai am un oraș de suflet, nu Sibiul ca dumneavoastră, ci Brașovul, unde au locuit bunicii și unde mi-am petrecut aproape tot timpul până la șapte ani și pe urmă toate vacanțele. Dar Brașovul a devenit un oraș învăluit de nostalgie și de pierdere (a unor persoane dragi, a unor colțuri de stradă, a unor ocazii). Și din cauză că nu mai am unde să stau (și nu vreau să stau la hotel, asta ar însemna că nu mai e orașul meu de loc) trec prin el doar câte două-trei ore pe care le petrec prin cafenele și magazine sau prin locuri turistice. Și asta e tot un fel de pierdere.
Gata cu melancolia de dimineață (mai ales că am apăsat greșit după ce am scris prima dată și a trebuit să rescriu răspunsul - deci a ieșit o melancolie diferită).
Cu gânduri bune, Anca Vieru
Probabil ca s-a dus in neant comentariul meu anterior. Totusi, era unul apreciativ si decent
RăspundețiȘtergere...si spunea ca: Felii de lămîie e o carte extrem de bine alcătuită, genul de carte care îmi provoacă binecunoscutul inconfort (da, inconfortul invidiei pozitive, al plăcerii lecturii, al frustrării că nu ai de unde să te agăți ca să critici ceva) al Literaturii de elită. Sunteți de raftu-ntîi!
RăspundețiȘtergereMultumesc de feedback, ma bucur mult.
RăspundețiȘtergereanca vieru
(si mie mi-a disparut comentariul fiindca am scris de pe telefon si nu mi-a recunoscut adresa)