Leapșa cu poezii pe Facebook

Săptămâna asta Facebook-ul a fost împânzit cu poezii (sau cel puțin așa s-a văzut pe wall-ul meu) dintr-o leapșă care s-a propagat și s-a multiplicat, fiecare lepșuit și-a pus cinci poezii preferate pe FB timp de cinci zile și a dat leapșa mai departe.

La provocarea lui Florin Iaru am pornit și eu să aleg cele cinci poezii, am scos un teanc de cărți de poezie din bibliotecă, am mai căutat și pe net, per total am citit sau recitit o mulțime de poezii și în fiecare zi m-am hotărât tot mai greu ce să aleg și să postez, cu regretul că am lăsat deoparte atâția poeți și atâtea poezii.

De fapt nu chiar în fiecare zi, pentru că pe prima și pe ultima le-am știut de la început, sunt două poezii care au avut, fiecare în felul ei, o influență mare-mare asupra mea. (detaliile la sfârșitul postării, pentru curioși).

Deci poeziile au fost:

Ziua întâi, John Berryman, „Cântece vis: 29” (traducere de Radu Vancu)

Zăcea cândva o chestie pe inima lui Henry
atât de grea, că de-ar fi avut o sută de ani
& peste, & plângând, fără somn, în tot timpu-ăla
Henry nu s-ar fi putut face bine.
Începe iar mereu în urechile lui Henry
mica tuse undeva, un miros, un clinchet.

Şi mai e un lucru pe care-l are în minte
ca un chip sienez grav de pe care o mie de ani
n-ar reuşi să şteargă reproşul profilat în tăcere. Oribil,
cu ochii deschişi, aşteaptă, orb.
Toate clopotele spun: prea târziu. Asta nu-i pentru lacrimi;
gândind.

Însă niciodată n-a curmat Henry, cum credea c-o să curme,
viaţa cuiva ca apoi s-o taie în bucăţi
şi să le ascundă unde puteau fi găsite.
Ştie: i-a numărat pe toţi, & nimeni nu lipseşte.
Deseori îi socoteşte, în zori, pe toţi.
Nimeni nu lipseşte niciodată.

*          *

Ziua a doua, Virgil Mazilescu, „coline verzi” (din vol. Va fi liniște va fi seară)

în stânga am cuvintele în dreapta puterea

să fie doar a mea să fie doar o târfă pieptănându-se

cu lungi mișcări la lumina stelelor să fie câteodată și mamă

„nu te gândi la amănunte dragule”

dar nu te mai gândi la amănunte dragule

nu te gândi nici la scheunatul inimii pe vreme de ploaie

nu te gândi la rotițele desprinse din mecanismul ancestral

și pleacă departe departe cât mielul este într-adevăr fiul mielului

departe printre coline verzi și gospodării în floare

pleacă și lasă-mă într-un urlet într-o pace fără margini

nu te gândi la scheunatul inimii pe vreme de ploaie

în stânga tu ai cuvintele în dreapta puterea

*          *

Ziua a treia, Konstantinos Kavafis (Constantine P. Cavafy), „Soarele de după amiază”

(am ales varianta pe care Lawrence Durrell a pus-o în notele de la finalul „tetralogiei Alexandria”, traducere liberă după Kavafis, apoi tradusă din engleză în română de Antoaneta Ralian)

Această mică încăpere, cît o cunosc de bine!

Acum au închiriat-o, ca și pe cea de alături

Pentru-ntreprinderi comerciale; întreaga casă

Au înghițit-o birourile de afaceri,

Companii, agenții de vapoare...

Ah, cît mi-e de familiară micuța încăpere!

Cîndva, aici lîngă ușă, era o canapea,

La picioarele ei, covorul turcesc,

Exact pe locul ăsta. Și acolo etajera

Cu două vaze galbene; la dreapta lor...

Nu! Stai puțin! În fața lor (Doamne, cum trece timpul!)

Dulapul ponosit și oglinda rotundă.

Și aici, în mijloc, masa,

La care se așeza și scria.

În jurul ei, trei scaune de pai.

Cîți ani trecut-au de atunci... Și-aici, lăngă fereastră,

Patul ce ne-a adăpostit atât de des iubirea.

Pe undeva mai viețuiesc poate

Acele lucruri vechi.

Da, lîngă fereastră, patul.

Soarele de după-amiază se cățăra în el.

Ne-am despărțit, la ora patru, într-o după-amiază;

Doar pentru-o săptămînă; era o după-amiază însorită,

Și niciodată nu aș fi crezut

Că șapte zile vor dura o viață-ntreagă.

*          *

Ziua a patra, Wislawa Szymborska, „Bunătatea orbilor” (traducere de Doru Cosmin Radu)

Poetul îşi citeşte versurile în faţa orbilor.
N-ar fi crezut că o să-i fie atît de greu.
Vocea îi tremură.
Mîinile la fel.

Îşi simte fiecare propoziţie
supusă unui test al întunericului.
Trebuie să se descurce singur,
fără ajutorul culorilor sau al luminii.

Un efort mult prea mare
pentru stelele din poemele sale,
pentru zorii de zi, curcubeiele, norii, luminiţele, luna,
pentru peştii de culoarea argintului de sub apă,
ori pentru vulturul atît de tăcut din înaltul cerului.

Citeşte – de vreme ce e prea tîrziu să se oprească –
despre băiatul în jachetă galbenă de pe pajiştea-nverzită,
despre acoperişurile roşiatice gata de numărat în vale,
despre numerele nărăvaşe de pe tricourile unor jucători
sau necunoscutul despuiat ce stă în uşa-ntredeschisă.

Şi-ar dori să nu mai menţioneze – deşi nu are de ales –
toţi sfinţii de pe cupola catedralei,
fluturatul unei mîini de la fereastra unui tren,
lentilele microscopului, inelul ce aruncă o sclipire,
pînzele albe din cinematograf, oglinzile, albumul plin de chipuri.

Dar nemăsurată e bunătatea orbilor,
nelimitată le e îngăduinţa, mărinimia.
Ei ascultă, zîmbesc şi aplaudă.

Cîte unul chiar se apropie
cu o carte ţinută pe dos
cerînd un autograf de nevăzut.

*          *

Ziua a cincea, William Carlos Williams, "This Is Just To Say”

I have eaten
the plums
that were in
the icebox

and which
you were probably
saving
for breakfast

Forgive me
they were delicious
so sweet
and so cold

*          *

Și acum, pentru cei care au avut răbdare să citească și au ajuns aici (dar și pentru cei care au frunzărit și au ajuns tot aici), de ce sunt importante pentru mine prima și ultima poezie:

„This Is Just To Say” a lui William Carlos Williams, pe care am postat-o ultima, este poezia unui început de drum, poezia care m-a împins spre scris; prima dată am dat de ea acum șase ani la un fel de curs de limba engleză cu un profesor britanic care avea o metodă foarte relaxată și care ne-a dat drept temă să scriem fiecare o poezie similară. Nu știu dacă mai am varianta mea, nu era cine-știe-ce, dar colegii (și profesorul) au apreciat-o. A fost prima mea scriere. Și peste două zile, când îmi omoram timpul într-o cafenea, m-am trezit cu o dorință teribilă de a scrie iar. Și apoi iar.

În privința poeziei lui John Berryman, ea mi-a dat, cel puțin așa cred acum, titlul pentru următoarea mea carte.

(AV aprilie 2015)