Numele

            Domnule Primar, subsemnatul Martin Cordelius Văcaru solicit respectuos schimbarea numelui din următorul motiv…

            Marty ridică ochii de pe foaie și porni să roadă capătul pixului. „Mata pune pe hârtie ideile”, spusese Nelu, „și fac eu cererea. Nu trebuie să fie prea lungă, că n-o s-o citească nimeni”. S-o ia atunci cu începutul, deși e greu să vorbești despre tine când toată viața ai încercat să treci neobservat.

M-am născut în Focșani pe 12 martie 1938. Asta trebuie spus. Poate și ceva despre părinți, mama fusese îngrijitoare la liceul din oraș, dar mai făcea și pe plasatoarea la spectacolele de teatru organizate de trupa de elevi. De-acolo i se trăgea lui Marty al doilea nume, grozav ce-i plăcuse ei o piesă care se juca pe vremea când era însărcinată, vorbise și cu bărbatu-său că, dacă o să aibă fată, s-o boteze Maria Cordelia, să aibă două nume ca oamenii fini, Maria după bunica ei și Cordelia după fata din piesă. La nume de băiat nu se gândiseră fiindcă bătrânele din oraș se uitau la burta ei lătăreață și-i spuneau c-o să aibă cu siguranță fată. Când s-a născut el, taică-său întâi s-a îmbătat de bucurie, era primul copil, apoi s-a dus la primărie și l-a declarat Marin Cordelius, convins că nevastă-sa merita să-i fie respectată dorința. Funcționarul de acolo, din greșeală, a scris Martin în loc de Marin. Când și-au dat seama era deja târziu, și de altfel le-a plăcut și au început să-l alinte Tinu.

           

Primii ani de școală i-am făcut în Focșani.

Și atunci au început chinurile legate de nume. Înainte, când bătea mingea cu băieții de pe stradă, toți îl știau de Tinu și-atât, dar după prima strigare a catalogului au apărut poreclele. „Cordeluță”, prima dintre ele, părea inofensivă, doar părea, fiindcă nu venea singură, ci cu lasouri care atârnau din locuri neașteptate și i se strângeau în jurul umerilor, cu șnururi și cordoane întinse în drumul lui, încât avea mereu nasul și genunchii rupți de căzături. Degeaba încercase să rezolve cu vorba bună, râdeau mai tare de el, iar dacă sărea la bătaie, se alegea cu ochi vineți sau buze sparte. Când a renunțat să mai lupte, porecla s-a schimbat în „Cur-de-laș” și era însoțită de gesturi și sunete obscene. Iar el a devenit treptat un băiat tăcut și sperios, care se ferea de colegi și ura școala. Părinții păreau să nu observe, duși de tăvălugul vieții grele de după război. Mama stătea acasă cu cei trei frați mai mici, toți cu nume obișnuite, iar tata, rămas fără serviciu după ce comuniștii îi închiseseră micuțul atelier de croitorie, căuta fără succes un loc de muncă. Așa că, atunci când toată familia s-a mutat la Brașov, unde se angajau muncitori la fabrica de confecții, Marty a fost cel mai fericit. I-a convins pe părinți să-l înscrie la școală ca Martin Văcaru și a pornit pe drumul de brașovean cu numele de Marty.

Anii au trecut și la terminarea școlii Cordelius rămăsese în urmă ca un vis urât, iar Marty se pregătea de viață cu energia unui motan tânăr și gata de isprăvi. Dar scurtă i-a fost bucuria. Abia în armată a simțit cu adevărat ce înseamnă un nume prost ales. Toți soldații din cazarmă se temeau de sergentul Corneliu Topor, un ins abrutizat care n-avea nici opt clase, dar știa mai bine ca oricine să pedepsească și să umilească. Sergentul considerase o jignire personală cel de-al doilea nume al lui Marty - aici chiar nu mai avusese cum să-l ascundă - așa că lungile zile de instrucție se lungeau și mai mult în ordine urlate: „Soldat Văcaru Cordelius, târâș! Pas de defilare! Târâș! Târâș!” Cele mai mizerabile corvezi erau ale lui pe vecie, iar nopțile, ca un făcut, el se nimerea cel mai des planton doi. Mulți ani după ce se eliberase, încă se mai trezea nădușit, cu strigătele sergentului în urechi și cu cearșaful făcut sul de mișcările agitate prin nămolul viselor.

            Oftă. Trecuse atâta timp de atunci că se gândea aproape cu duioșie la zilele acelea de tinerețe și vigoare, în care aștepta cu speranță alte zile mai bune. Scoase din buzunar pachetul de Marlboro primit de la Nelu și-și aprinse o țigară. Nu mai fuma decât rar, dar acum i se  deșteptaseră vechi tristeți care cereau alinarea unei țigări. Deși astea nu se compară cu un Carpați fără filtru de pe vremuri. Fumă țigara pe-ndelete, apoi mai scrise un rând. Am lucrat patruzeci de ani ca poștaș. Da… o viață de om. Și când te gândești că începutul îl făcuse cu stângul, fusese cât pe ce să rateze angajarea, erau mai mulți candidați și la înscriere s-a constatat că pe diploma lui lipsea numele Cordelius. A corectat situația după multă alergătură, și de atunci a pornit lungul șir de încurcături provocate de numele lui. Nu exista act pe care să nu fie o greșeală. Ba îi uitau un nume, ba greșeau altul, era trecut când Marin, când Cornelius sau Cornel. Petrecea ore întregi stând la coadă pe la diverse birouri și făcând cereri de înlocuire a documentelor greșite. Livretul militar, buletinul de identitate, carnete de economii. Până și în cartea de telefon numele lui era greșit.  

            Dar a reușit să intre la poștă și au urmat patruzeci de ani în care a umblat zeci de kilometri zilnic, cu geanta grea pe umăr, patruzeci de ani în care a cunoscut mii și mii de oameni, a intrat în casele lor, le-a lăsat scrisori sau telegrame, le-a adus pensia, i-a văzut veseli sau triști, îndrăgostiți sau disperați. Nu exista om în perimetrul dintre Piața de Miercuri și Ceasu' Rău căruia să nu-i știe numele întreg, cu inițiala tatălui și poreclă. Iar cu familiile care așteptau copii intra mereu în vorbă, îi întreba ce nume vor să pună copilului, le dădea sugestii, ba chiar a nășit, împreună cu soția, jumătate de duzină de copii. Cărora nu le-a dat nici unul din numele lui. Și pe mulți copii din cartier i-a salvat de nume caraghioase. Pentru oamenii din zonă era nea Marty, poștașul. Pentru câinii din cartier era omul cu geanta mare și grea, care trecea zilnic, îi mângâia și le spunea pe nume.

M-am pensionat în septembrie 2000. Privită retrospectiv, viața lui de adult se scursese lin, fără probleme majore. Se căsătorise cu Mioara, fata de care se îndrăgostise la douăzeci de ani, și aveau împreună doi băieți cu nume cât se poate de banale. Nu tânjise după avansare la poștă și nu avansase. Iar în perioada din ce în ce mai grea dinainte de revoluția din '89, când rafturile din alimentare erau goale, ei totuși se descurcau, Mioara lucra ca bucătăreasă la o cantină și de acolo mai aducea una-alta.

Repede mai trecuseră cei patruzeci de ani, lucrați sub două regimuri care pentru el se scurseseră cam la fel. Iar Marty nu mai era de mult deranjat de nume, se obișnuise cu neplăcerile și chiar râdea de ele. Adevărat că atunci când a ieșit decizia de pensionare pe numele greșit și a trebuit să aștepte câteva luni pentru soluționare a râs cam mânzește, dar lucrurile s-au rezolvat în final. Colegii de la poștă l-au sărbătorit frumos și i-au făcut cadou operele complete ale lui Shakespeare. Marty nu era aplecat spre lectură, totuși pentru Shakespeare simțea un mare respect, și chiar văzuse câteva piese pe scena teatrului din Brașov. Pe Regele Lear îl ocolise însă mereu, de teamă că numele care-i adusese atâtea necazuri o să înceapă să-i placă. Abia după ce s-a pensionat a citit piesa, apoi a recitit-o, iar finalul l-a pus pe gânduri, încât i-a spus Mioarei: „Noroc că noi avem băieți, ar fi fost vai de capul nostru dacă aveam două fete.” Mai citea din când în când din carte, cădea pe gânduri și lăcrima la amintirea colegilor și a vremurilor când bătea străzile cartierului cu geanta grea pe umăr și intra în casele oamenilor cu scrisori și telegrame. O perioadă după ce se pensionase mai bătuse aceleași străzi, fără geantă și fără rost, iar oamenii se uitau la el și-l întrebau: „Ce-i cu mata, nea Marty, n-ai stare de te plimbi tot pe-aici?” Unii îl mai invitau în casă așa, de dragul vremurilor trecute, și-l cinsteau cu un păhărel. După un timp nu s-a mai dus, pe străzile mult umblate se mutaseră alți oameni, care nu-l cunoșteau și care se uitau suspicioși la bătrânul cu priviri melancolice. Iar în ultima perioadă chiar se bucura c-a ieșit la pensie înainte ca munca de poștaș să se ducă pe apa sâmbetei. Acum nimeni nu mai trimite scrisori, până și pensia se ia de la bancă, iar poștașul a devenit un funcționar obișnuit, care aduce doar facturi și notificări pentru amenzi.

Soția mea a decedat în mai 2010. Fusese grea perioada dinainte, cu boala Mioarei, alergătura pe la doctori și cheltuielile cu medicamentele. Noroc cu farmacistul din colț, un băiat tânăr care-l simpatiza grozav și-i păstra medicamente ieftine. Îl cunoscuse cu câțiva ani în urmă, când se dusese cu o rețetă compensată. Și când a scos buletinul și l-a întins împreună cu rețeta - farmacistul cel bătrân îl cunoștea de mult și nu i-l mai cerea - băiatul cel nou s-a uitat la el, s-a mai uitat o dată la numele de pe buletin și i-a zis: „Numele unui om este o lovitură năucitoare din care nu-și revine niciodată”. Marty a fost prea uimit ca să poată răspunde, iar băiatul a continuat: „Marshall McLuhan. El a zis-o. Un tip tare deștept.” Și i-a făcut cu ochiul, în timp ce-i pregătea punga cu medicamente. Marty l-a rugat să-i scrie cuvintele pe o hârtie, pe care a băgat-o în portofel. O mai scoate din când în când și o recitește, minunându-se cum un străin, mort deja - aflase asta tot de la băiat – i-a rezumat întreaga viață în câteva cuvinte. „Poate fiindcă și el are un nume la fel de complicat.”

După ce a murit Mioara, i-a comandat o cruce frumoasă la cimitir și, după obiceiul locului, a pus să fie gravat numele ei, dar și al lui. Nu s-a enervat când cioplitorul a încurcat o literă, mai ales că s-a putut remedia. Se obișnuise atât de tare ca lumea să-i greșească numele, încât întâmplarea nefericită care a urmat l-a luat complet pe nepregătite. La parastasul de un an de la moartea Mioarei, preotul cel nou, cu ochii la crucea frumos inscripționată, a zis: „Și odihnește, Doamne, sufletul adormitului robului Tău Martin Cordelius în loc luminat, în loc cu verdeață…” Toți au înlemnit. Noroc cu Nelu, care a zis repede: „Nu el e mortul, ci soția.” „Semn rău”, spunea lumea. Când s-a întors acasă simțea o ușoară amețeală și era sigur că din treaba asta o să i se tragă moartea. Și atunci i-a venit ideea cu schimbatul numelui. În fond cu un nume ca al lui ar fi putut s-o facă de mult. Dacă ai un motiv întemeiat ți se aprobă.  

Oftă uitându-se la hârtia din fața lui, o făcu mototol și o aruncă la gunoi. Mai bine să-l lase pe Nelu. Ce băiat bun fusese de la început, muncitor, dar ambițios, terminase dreptul și acum era șeful oficiului poștal. Dar nu i se urcase șefia la cap. „Haide, nea Marty, ne întâlnim la Ceasu' Rău în intersecție și mergem la restaurantul ăla unde-ți plac matale coastele de berbecuț. Și facem acolo cererea.”

Abia pe drum își dădu seama că nu se gândise la cel mai important lucru. Noul nume. Ce să aleagă? Nu Marin și nici Cornel, era sătul de ele. Încetini puțin pasul în timp ce trecea pe lângă casele în care nu mai intrase de peste zece ani. Se uită la o tânără necunoscută care plimba un bebeluș în cărucior. Oare cum l-o chema? Un câine îl mirosi și apoi traversă strada pe la trecerea de pietoni. Ce nume să aleagă? Ajunse în fața restaurantului odată cu Nelu, care cobora grăbit din mașină.

Deodată găsi răspunsul și un zâmbet fericit îi lumină chipul.

- M-am gândit ce nume vreau. Unul complicat, să nu-l nimerească nimeni. Marshall Văcaru. Cu es haș și doi de l.

(AV)