Din Veneția cu drag (fragment)

A mask tells us more than a face

Oscar Wilde

            - Asta mi-am dorit dintotdeauna, să petrec luna de miere la Veneția și să trimit tuturor vederi cu Canal Grande. Îmi și închipuiam cum o să le scriu și o să închei cu ceva gen „din Veneția cu drag”.

            Andra puse ceașca de cappucino pe masă și urmări cu privirea gondola care trecea prin fața lor. Dincolo de Canal Grande cupola bisericii Santa Maria della Salute decupa cerul albastru exact ca în pliantele de la agenția de turism.

            - Uită-te și tu la peisaj, ce tot faci la telefonul ăla?

            - Imediat, doar să pun și poza asta pe Facebook.

            Își scoase ochelarii de soare și se întinse spre el ca s-o vadă.

            - Nu și pe asta cu arlechinul, statuile vii mă sperie. Uite, mai bine poza cu Piața San Marco și porumbeii. Îmi place cum îmi stă părul.

            Se lăsă pe spate cu un zâmbet ușor. În fața cafenelei strada fusese invadată de un grup de turiști gălăgioși, cu aparate de fotografiat atârnate de gât și cu pălăriuțe ca niște plăcinte galbene, toate la fel. Ghidul lor, ceva mai în față, ținea pentru recunoaștere o umbrelă mare de același galben lămâios și le vorbea într-o engleză cântată, cu accent italian.

             Dani puse telefonul pe masă și-și aprinse o țigară. O rază de soare, strecurată prin fantele copertinei, îi desena dungi luminoase pe obraz. Andra sorbea încet cafeaua, privind dâra de spumă albă lăsată de un vaporetto pe Canal Grande. Clipocitul apei, amestecat cu zumzetul de voci, cu țăcănitul aparatelor de fotografiat, îi dădea o ușoară stare de toropeală.

            - Mi-e cam somn. Nu m-ai lăsat deloc să dorm.

            Ea nu fuma, dar întinse mâna după țigara lui și trase un fum. O rază de lumină fulgeră pe micuțul diamant de pe verigheta ei când îi înapoie țigara. „Așa e de bon-ton”, scria în revistele cu sfaturi pentru viitoare mirese, „verigheta ta să aibă un diamant micuț, a lui să fie simplă”. Cu arătătorul de la mâna dreaptă pipăi verigheta și micuțul diamant, într-o mișcare devenită tic.

- Nu știu de ce mi-am amintit dintr-odată ce povestea mama ta de luna lor de miere la Cheia, cum au stat în fiecare zi la coadă la cafea. Mi se pare tare trist.

            Dani suflă fumul cu un aer plictisit.

            - Pff, m-am săturat de povestea asta. Așa era atunci. Și de fapt cred că le-a plăcut, doar nu i-a obligat nimeni să stea la coadă. Îmi închipui că-i amintirea cea mai frumoasă din luna de miere, altfel n-ar fi povestit-o întruna.

            Andra se aplecă spre el și-l sărută ușor pe ureche.

            - Degeaba spui tu, sunt sigură că au și alte amintiri. Doar atunci a rămas mama ta însărcinată.

            - Hmm… Dani se strâmbă. Cafeaua a fost realizarea, puteau face copii oricând. Asta spuneau mereu. „Cafea pentru un an, am luat cafea pentru un an.” La toate petrecerile, la toate ocaziile era povestea lor favorită. Cred că după revoluție au regretat că nu mai interesa pe nimeni.

            - Hai că exagerezi.

            Luă telefonul lui și începu să butoneze.

            - Ce de like-uri au dat deja la pozele noastre… vezi că ai și un mesaj.

            Dani se uită la mesaj, iar ea rămase cu privirea la Canal Grande pe care trecea un alt vaporetto. Zâmbea ușor. Ce zile minunate… Diminețile lenevoase în minuscula cameră de hotel de la etajul patru, fără lift, dar la Veneția cine are lift? Și apoi ce contează că n-ai lift, când deschizi geamul și auzi clipocitul canalului, vezi micul pod cu trei trepte și balustradă de fier forjat, casa de vizavi cu două statui de îngeri sub acoperiș, unul cu o aripă ciobită pe care se așază mereu porumbeii, ferestrele cu obloane de lemn și cu perdele cu arabescuri complicate. Apoi plimbările pe străduțe și canale, apa strălucind în toate nuanțele de albastru și verde, Piața San Marco cu dantelăria de arcade și coloane, cina elegantă la Cafe Florian cu orchestra de coarde și cu chelnerii spilcuiți. Și nopțile, sunetele nopții la Veneția, atât de diferite de vacarmul zilelor. Clipocitul apei, fâșâitul vâslelor când trecea câte o barcă pe canalul îngust, țăcănitul tocurilor pe pod, câteva acorduri de pian aduse de vânt. Sunetele dragostei și ale fericirii.

Și când te gândești că fusese cât pe ce să se despartă de Dani acum câteva luni…


povestirea integrală se află în volumul Felii de lămâie Editura Polirom, 2015

(povestire care a obținut premiul al III-lea la concursul de proză „Mihail Sadoveanu” organizat de Filiala Iași a Uniunii Scriitorilor, noiembrie 2012)