Interviul meu la emisiunea „Vorba de cultură”

În ultima zi a lunii octombrie am avut bucuria să fiu invitată la Radio România Cultural, la emisiunea „Vorba de cultură” realizată de Ema Stere. Era prima dată când vorbeam la radio și am avut ceva emoții, dar recunosc că ar fi fost mult mai mari dacă aș fi știut că emisiunea se poate vedea live. Fotografia de mai jos e un stop cadru de pe o înregistrare făcută cu telefonul de pe laptop, așa că scuzați calitatea :)

Am vorbit despre scris, despre începuturi, motivație și planuri de viitor. Și am citit o povestire din volumul de proză scurtă pe care speram atunci să-l pot publica în curând. Acum, după mai bine de o lună de la emisiune, am primit răspunsul favorabil de la editura Polirom, iar volumul este inclus în planul editorial pentru începutul anului viitor.

Linkul către arhiva de înregistrări a lunii octombrie, pentru cei care nu au ascultat-o atunci: Vorba de cultură, 31 octombrie 2014
Înregistrarea emisiunii este chiar prima, iar interviul începe pe la minutul 7, după un intro muzical.

Voi încheia mulțumindu-i încă o dată realizatoarei emisiunii, Ema Stere, pentru ocazia de a participa la emisiune și pentru căldura și răbdarea cu care m-a condus printr-un interviu în direct  Și bineînțeles, lui Marius Chivu pentru recomandare.

Și ca un PS, ar trebui să-i mulțumesc lui Adrian, cel care mă cunoaște atât de bine, fiindcă replica lui, spusă oarecum în glumă mai demult și citată de mine în interviu, a avut cel mai mare succes: „Toate prietenele tale sunt atât de vorbărețe, încât tu nu reușești niciodată să vorbești. Și atunci te-ai apucat de scris.”

Sentimentalisme urbane

(talking heads)

O masă pentru cinci persoane? Pe aici.

- Dă-mi și mie meniul ăla, te rog.

            - Nu știu de ce ne-au dat doar trei.

            - Poate fac un studiu, cum se împart trei meniuri la cinci oameni.

            - Ei, doar nu e vorba de pâini.

            - Sau de pești.

            - Ba chiar de asta-i vorba, azi e dezlegare la pește. O să-mi iau păstrăv la grătar.

            - Și eu. Cu salată verde.

            - Mai bine somon că n-are oase.

            - Las' că mă descurc cu oasele. Somonul îngrașă.

            - Da-i mai sănătos pentru inimă.

            - Adică o să fii o grăsană sănătoasă.

            - Jim, încetează!

- Până la urmă ce i-ai luat mamei tale de ziua ei?

            - Un aparat de tensiune de ultima generație, cu afișaj electronic și treizeci de memorii.

            - Mai bine-i luai un câine, îl plimba de două ori pe zi prin parc și scăpa de problemele cu tensiunea.

            - Maică-mea spune că de la o vârstă cel mai bun prieten al omului e aparatul de tensiune.

            - Și nici nu trebuie să-l plimbi prin parc.

            - Puteai să-i iei o pisică, toate studiile zic că o pisică-ți prelungește viața.

            - Cu cât?

Ochiul de iepure

De dimineață Lara a adus la școală un cap de iepure. Îl învelise într-un șervet de bucătărie cu dungi albastre, îl pusese într-o pungă de plastic de la Mega Image, și, când l-a scos, ne-am îmbulzit cu toții, curioși.

- Ce alb e, a zis Mona și a vrut să-i atingă urechile, dar Lara l-a învelit la loc în șervetul pătat de sânge.

- Ia mâna!

- E mort, e mort!, a țipat Carolina și s-a tras ceva mai în spate, așa că am reușit să ajung chiar lângă Lara.

- Ce ți-a venit să-l aduci?, s-a auzit o voce, nu mai știai cine vorbește în vacarmul ăla, toți țipau, toate mâinile trăgeau de șervet și încercau să pipăie capul de iepure, cineva m-a ciupit, nu mi-am dat seama cine, așa că l-am îmbrâncit pe George, care era în spatele meu.

Imagini din Sulina

În ultimii ani ne-am propus să mergem în deltă, dar tot mereu a intervenit ceva, așa că abia acum am ajuns pentru câteva zile. Și nu oriunde, ci la Sulina, orașul „soarelui-răsare”.

Cel mai estic oraș al României ne-a primit cu un septembrie blând, cu apusuri de culoarea mierii (răsărituri n-am văzut, că nu ne-am sculat așa devreme), cu plaje aproape goale și o melancolie de urbe părăsită, care a apucat și vremuri mai bune.

N-o să vorbesc despre oraș, a făcut-o de curând Dilema Veche aici și a făcut-o atât de bine că m-a convins și, până să mă dumiresc, eram suită pe nava rapidă și uitasem de furtuna de anul trecut de pe lacul Golovița spre Portița. Așa că o să pun câteva imagini. Fiindcă am fotografiat nuferi și păsări, apusuri și vapoare, faruri și pescari. Și m-am întors cu dorința de a citi „Europolis”, a lui Jean Bart, ca să văd cum era viața în Sulina acum o sută de ani, când avea de aproape zece ori mai mulți locuitori decât cele câteva mii rămase acum.

În dreapta sus este un far mai nou, unde s-au făcut filmări la „Toate pânzele sus”. Cel de jos este vechiul far din Sulina, construit la începutul secolului XIX, ajuns acum, din cauza aluviunilor aduse de mare și de Dunăre, în mijlocul orașului, la peste doi kilometri de coastă.

Din Veneția cu drag (fragment)

A mask tells us more than a face

Oscar Wilde

            - Asta mi-am dorit dintotdeauna, să petrec luna de miere la Veneția și să trimit tuturor vederi cu Canal Grande. Îmi și închipuiam cum o să le scriu și o să închei cu ceva gen „din Veneția cu drag”.

            Andra puse ceașca de cappucino pe masă și urmări cu privirea gondola care trecea prin fața lor. Dincolo de Canal Grande cupola bisericii Santa Maria della Salute decupa cerul albastru exact ca în pliantele de la agenția de turism.

            - Uită-te și tu la peisaj, ce tot faci la telefonul ăla?

            - Imediat, doar să pun și poza asta pe Facebook.

            Își scoase ochelarii de soare și se întinse spre el ca s-o vadă.

            - Nu și pe asta cu arlechinul, statuile vii mă sperie. Uite, mai bine poza cu Piața San Marco și porumbeii. Îmi place cum îmi stă părul.

            Se lăsă pe spate cu un zâmbet ușor. În fața cafenelei strada fusese invadată de un grup de turiști gălăgioși, cu aparate de fotografiat atârnate de gât și cu pălăriuțe ca niște plăcinte galbene, toate la fel. Ghidul lor, ceva mai în față, ținea pentru recunoaștere o umbrelă mare de același galben lămâios și le vorbea într-o engleză cântată, cu accent italian.

             Dani puse telefonul pe masă și-și aprinse o țigară. O rază de soare, strecurată prin fantele copertinei, îi desena dungi luminoase pe obraz. Andra sorbea încet cafeaua, privind dâra de spumă albă lăsată de un vaporetto pe Canal Grande. Clipocitul apei, amestecat cu zumzetul de voci, cu țăcănitul aparatelor de fotografiat, îi dădea o ușoară stare de toropeală.

            - Mi-e cam somn. Nu m-ai lăsat deloc să dorm.

            Ea nu fuma, dar întinse mâna după țigara lui și trase un fum. O rază de lumină fulgeră pe micuțul diamant de pe verigheta ei când îi înapoie țigara. „Așa e de bon-ton”, scria în revistele cu sfaturi pentru viitoare mirese, „verigheta ta să aibă un diamant micuț, a lui să fie simplă”. Cu arătătorul de la mâna dreaptă pipăi verigheta și micuțul diamant, într-o mișcare devenită tic.

- Nu știu de ce mi-am amintit dintr-odată ce povestea mama ta de luna lor de miere la Cheia, cum au stat în fiecare zi la coadă la cafea. Mi se pare tare trist.

            Dani suflă fumul cu un aer plictisit.

            - Pff, m-am săturat de povestea asta. Așa era atunci. Și de fapt cred că le-a plăcut, doar nu i-a obligat nimeni să stea la coadă. Îmi închipui că-i amintirea cea mai frumoasă din luna de miere, altfel n-ar fi povestit-o întruna.

            Andra se aplecă spre el și-l sărută ușor pe ureche.

            - Degeaba spui tu, sunt sigură că au și alte amintiri. Doar atunci a rămas mama ta însărcinată.

            - Hmm… Dani se strâmbă. Cafeaua a fost realizarea, puteau face copii oricând. Asta spuneau mereu. „Cafea pentru un an, am luat cafea pentru un an.” La toate petrecerile, la toate ocaziile era povestea lor favorită. Cred că după revoluție au regretat că nu mai interesa pe nimeni.

            - Hai că exagerezi.

            Luă telefonul lui și începu să butoneze.

            - Ce de like-uri au dat deja la pozele noastre… vezi că ai și un mesaj.

            Dani se uită la mesaj, iar ea rămase cu privirea la Canal Grande pe care trecea un alt vaporetto. Zâmbea ușor. Ce zile minunate… Diminețile lenevoase în minuscula cameră de hotel de la etajul patru, fără lift, dar la Veneția cine are lift? Și apoi ce contează că n-ai lift, când deschizi geamul și auzi clipocitul canalului, vezi micul pod cu trei trepte și balustradă de fier forjat, casa de vizavi cu două statui de îngeri sub acoperiș, unul cu o aripă ciobită pe care se așază mereu porumbeii, ferestrele cu obloane de lemn și cu perdele cu arabescuri complicate. Apoi plimbările pe străduțe și canale, apa strălucind în toate nuanțele de albastru și verde, Piața San Marco cu dantelăria de arcade și coloane, cina elegantă la Cafe Florian cu orchestra de coarde și cu chelnerii spilcuiți. Și nopțile, sunetele nopții la Veneția, atât de diferite de vacarmul zilelor. Clipocitul apei, fâșâitul vâslelor când trecea câte o barcă pe canalul îngust, țăcănitul tocurilor pe pod, câteva acorduri de pian aduse de vânt. Sunetele dragostei și ale fericirii.

Și când te gândești că fusese cât pe ce să se despartă de Dani acum câteva luni…


povestirea integrală se află în volumul Felii de lămâie Editura Polirom, 2015

(povestire care a obținut premiul al III-lea la concursul de proză „Mihail Sadoveanu” organizat de Filiala Iași a Uniunii Scriitorilor, noiembrie 2012)

Grigory Sokolov playing Rameau Les Sauvages