Ochiul de iepure

De dimineață Lara a adus la școală un cap de iepure. Îl învelise într-un șervet de bucătărie cu dungi albastre, îl pusese într-o pungă de plastic de la Mega Image, și, când l-a scos, ne-am îmbulzit cu toții, curioși.

- Ce alb e, a zis Mona și a vrut să-i atingă urechile, dar Lara l-a învelit la loc în șervetul pătat de sânge.

- Ia mâna!

- E mort, e mort!, a țipat Carolina și s-a tras ceva mai în spate, așa că am reușit să ajung chiar lângă Lara.

- Ce ți-a venit să-l aduci?, s-a auzit o voce, nu mai știai cine vorbește în vacarmul ăla, toți țipau, toate mâinile trăgeau de șervet și încercau să pipăie capul de iepure, cineva m-a ciupit, nu mi-am dat seama cine, așa că l-am îmbrâncit pe George, care era în spatele meu.

Imagini din Sulina

În ultimii ani ne-am propus să mergem în deltă, dar tot mereu a intervenit ceva, așa că abia acum am ajuns pentru câteva zile. Și nu oriunde, ci la Sulina, orașul „soarelui-răsare”.

Cel mai estic oraș al României ne-a primit cu un septembrie blând, cu apusuri de culoarea mierii (răsărituri n-am văzut, că nu ne-am sculat așa devreme), cu plaje aproape goale și o melancolie de urbe părăsită, care a apucat și vremuri mai bune.

N-o să vorbesc despre oraș, a făcut-o de curând Dilema Veche aici și a făcut-o atât de bine că m-a convins și, până să mă dumiresc, eram suită pe nava rapidă și uitasem de furtuna de anul trecut de pe lacul Golovița spre Portița. Așa că o să pun câteva imagini. Fiindcă am fotografiat nuferi și păsări, apusuri și vapoare, faruri și pescari. Și m-am întors cu dorința de a citi „Europolis”, a lui Jean Bart, ca să văd cum era viața în Sulina acum o sută de ani, când avea de aproape zece ori mai mulți locuitori decât cele câteva mii rămase acum.

În dreapta sus este un far mai nou, unde s-au făcut filmări la „Toate pânzele sus”. Cel de jos este vechiul far din Sulina, construit la începutul secolului XIX, ajuns acum, din cauza aluviunilor aduse de mare și de Dunăre, în mijlocul orașului, la peste doi kilometri de coastă.