Petronela Rotar și Mihail Vakulovski au vorbit tare frumos despre carte, cu ocazia asta am aflat povestirile lor preferate din volum: „Zâni și Iubi” i-a plăcut Petronelei și „Din Veneția cu drag” lui Mihail; aceasta din urmă va apărea, de altfel, în numărul viitor al revistei Tiuk!
Anca Zaharia a citit poezii din volumul ei care va apărea în toamnă și eu am citit iar din „Tanța recită Luceafărul”.
Am și câteva filmulețe făcute de Adrian, dar n-am reușit să încarc decât unul - laptopul meu este din ce în ce mai des în grevă de internet, cred că-mi dă semnale că trebuie să mă reîntorc serios la scris :)
Și câteva poze, ca să se vadă ce corelare perfectă a fost între noi: Petronela cu ghetele galbene după care am tânjit eu toată iarna, Anca Zaharia în pulover galben, iar eu cu bluza cu lămâi :)
Și în încheiere, cu toate mulțumirile mele invitaților și echipei de la Librăria Humanitas, melodia celor de la Fools Garden:
(AV - iulie 2015)
Frumoasă prezentare, poate prea cumsecade pentru niște texte care sunt orice, dar nu „cuminți”.
RăspundețiȘtergereNu am văzut, din poze și filmuleț, publicul. Dar trag nădejde că a existat.
Mi-a plăcut mult „zâmbetul atârnat de urechi”.
Am ezitat să comentez, de rândul ăsta, pentru că am de gând să vă critic. Nu vreau să fac asta, dar mi-am zis că nu critic scriitorul Anca Vieru, ci... nu știu cum să-i zic... „managerul de carte”--- sună O.K.?
Cred că a venit vremea să abordați și o altă strategie, pe lângă promovarea în librăriile „Humanitas”. Nu de alta, dar sunteți abia la început și deja pare că vă repetați. Plus atmosfera aceea de cumsecădenie molcomă, ca-ntr-un azil de bătrâni politicoși peste măsură, care nu se potrivește deloc cu duritatea, amărăciunea ori nefericirea reținută, ca un urlet rămas în gât, din unele texte din „Felii de lămâie”...
Nu sunt eu în măsură să vă dau sfaturi, nu cunosc mersul treburilor editoriale din România și, în general, nu dau sfaturi nimănui --- nu din zgârcenie, ci pentru că eu însumi nu prea știu pe ce lume trăiesc. Cartea e valoroasă, cunoașteți opinia mea, și importantă ca o mireasă în mijlocul alaiului, dar mi se pare că-i păcat să fie „nuntită” doar prin aceste mici șuete între autori (care tare mi-e teamă că aduc mai degrabă cu niște priveghiuri).
Vă rog să mă credeți că, după cum mă duce capul, și eu o promovez intens, nu pentru a câștiga acel pariu la care am și renunțat, deja, ci pentru că, știți bine, pentru mine e cea mai bună carte publicată în limba română în ultimii 25 de ani. Trebuie citită, trebuie cunoscută și apreciată de cât mai mulți dintre cititorii români obișnuiți. Pentru că e o carte bună normală --- fără prostii, fără farafastâcuri și „ingeniozități” de autori ifosarzi. Și așa ar trebui să arate și România: bună și normală. Poate nu la anul sau peste doi ani, dar... peste un deceniu?
Mă gândeam la lecturi în licee: există mereu, chiar și într-un liceu de profil realist, zece-douăzeci de adolescenți înnebuniți după lectură. Sau în „mall”-uri, sau prezentări în parcuri, în gări, în sălile de așteptare de la aeroport. În definitiv, pentru ce există toate aceste locuri pline de oameni, în marea lor majoritate plictisiți? De ce să nu li se alunge plictiseala cu niște fotografii de-ale lor de care nici nu știau? Pentru că oamenii din „Felii de lămâie” sunt chiar ei, în ipostaze care nu știu cât de mult le vor plăcea, dar, cu siguranță, le vor provoca ceva zgâlțâituri.
Nu sunt sfaturi, doar niște sugestii.
Știu că v-am supărat, dar sper că-mi veți ierta... naivitatea? confuzia? Puse la un loc, cred că-n românește i se spune prostie. Iertați-mi-o, vă rog.
Rămân același admirator și vă fac aceeași urare:
Multă sănătate și tenacitate!
T. Stemate
Domnule Stemate, nici vorbă să mă supăr pe vorbele dumneavoastră, știu că aveți perfectă dreptate. Editura este cea care organizează de obicei evenimentele de promovare și ele au un anumit tipic, încât, replicate în alte orașe, par că se repetă. Însă publicul este altul. Nu spun asta ca să mă scuz în vreun fel, și eu simt că ar fi fost necesare metode mai diversificate pentru promovarea cărții. La un moment dat editura îmi propusese o întâlnire la Iași cu un grup de elevi de liceu, membri ai unui club literar, m-aș fi dus cu plăcere, dar până la urmă nu s-a concretizat nimic. Chiar mi-a părut rău atunci. Din păcate nu pot să fac eu munca de „manager de carte”, nu am nici timpul și nici logistica necesare pentru organizare. Fiindcă evenimentele acelea interesante pe care le vedem la alții (prin alte țări de fapt) și care par spontane, au o planificare atentă în spate, altfel sunt sortite eșecului.
RăspundețiȘtergereȘi mai este un aspect care ajută: rețeaua de contacte personale a autorului. De aceea editurile preferă persoane cu notorietate, care nici nu vor avea nevoie de prea multă promovare, sau persoane care lucrează în media și se pot promova singure prin intermediul contactelor.
RăspundețiȘtergereAcum nu vreau să pară că mă vaiet, nu prea îmi stă în fire. Și o să mă mai gândesc la sugestiile dumneavoastră :)
O seară bună,
Anca Vieru
Mi-ați luat o piatră de pe inimă --- că nu v-ați supărat! Mi-a părut rău în secunda imediat următoare apăsării pe „publicați”, dar mi-am zis: „Asta e, de-acum n-o mai poți drege...” Până la urmă, se pare că nu am făcut tocmai rău, trimițând mesajul. E posibil ca într-un creier de naiv confuz (cazul meu) să se găsească soluții practice, cine știe?...
RăspundețiȘtergereCred că la John Grisham am citit o confesiune teribilă despre cum și-a promovat primul roman, umblând, împreună cu un prieten, cu sute de exemplare în portbagaj prin tot sudul Statelor Unite și plasând romanul diferitelor librării, congregații sau târguri întâlnite în cale. Și făceau asta doar în week-end-uri, căci mai trebuiau să hrănească și niște copii și soții în timpul săptămânii! Și asta în America, unde agenții literari sunt mai numeroși (dar și mai hulpavi) decât starletele-prezentatoare-meteo. Chiar, la noi nu există agenți literari? Cred că, având un scriitor ca dumneavoastră sub contract, un agent literar din România și-ar asigura un trai mai mult decât decent, i-ar ajunge să-și petreacă și bătrânețea într-un colț mai însorit din Spania, cu condiția să-și facă treaba cinstit. E păcat, dacă nu există, meseria asta ar trebui inventată.
Ei, oricum, eu sunt sigur că „Feliile de lămâie” vor ajunge pe masa tuturor devoratorilor de literatură bună din România și, poate, chiar în... „le petit coin”, nu e prea plăcut ce zic acum, dar cred că, odată ajunsă acolo, o carte și-a căpătat statutul de bestseller.
Și, pentru că ne-am revenit în lămuriri, aș vrea să vă povestesc o mică întâmplare de săptămâna trecută, s-ar putea să vă amuze: eram la Marrakesch, mă plimbam cu fiică-mea pe străduțele dintre „Gare Routiere” și „Theatre Royal”, aveam două ore de pierdut până la următorul autobuz spre Agadir și căutam, pentru selfie-uri, pisici și flori prin zonele mai umbroase, că afară erau peste 45 de grade. La un moment dat Dorothea începe să râdă în hohote, arătându-mi o inscripție pe calcanul unei case particulare. „De ce râzi, măi, zi-mi și mie?...” am întrebat-o, nedumerit. Inscripția era în arăbește, normal, iar eu, dacă înțeleg ceva arabă, de pronunțat nu mă-ncumet nicidecum, iar la scris sau citit, sunt „sâfâr” (zero barat). Ea e o elevă de 7 spre 8 „pe bune” la arabă clasică, iar în darija (dialectul arab din Maghreb) ciripește pe-aici ca-n poiata bunică-sii. Zice, tot râzând: „Tati, știi ce scrie pe peretele ăsta?” „De unde vrei să știu? Zi-mi tu, că d-aia faci școală-n arabă!” zic eu. „Da-mi cumperi înghețată?” face ea. „î-hî.” îi zic. „Și mă duci la Crocoland săptămâna viitoare?” (e un fel de aqualand, cu expoziție de crocodili) „Da.” promit eu ferm. „Și-mi iei I-pod?...” „Te cam întinzi”, i-am tăiat-o, „zi ce scrie acolo de te prăpădești de râs, și mai vedem...” S-a-ncruntat un pic, apoi a-nceput din nou să râdă: „Zice... fii atent, că-ți zic în arabă, să nu crezi că inventez: MAMNUă ALBUL YAHiMAR! ȘUKRAN!” M-am cam albit la față, cred. Recunoscusem „bul” -- „a urina”, mai degrabă „a se pișa”, „himar” -- „măgar” și, firește, „șukran” -- „mulțumesc”, și eram cu atât mai intrigat cu cât nu prea înțelegeam alăturarea asta... Dorothea râdea cu sclifoseli, deja. „Nu te pișa aici, măgarule! Mulțumesc!” mi-a tradus ea, în cele din urmă, și bineînțeles că am izbucnit și eu în hohote. A rămas un fel de parolă de râs în familie, Dora a pus inscripția, ÎN ARABĂ, lipită cu bandă scotch, chiar pe ușa toaletei mici de acasă --- teoretic a mea. Încă nu am dezlipit-o.
Asta e, știu că și dumneavoastră sunteți amatoare de inscripții și grafitti, una din Marrakesch nu aveați...
Oamenii se duc la moschee, aici e Ramadan și urmează ceremonia de dimineață, iar eu mă țin de inscripții cu prostii... Vecinul de jos, un bun prieten, m-a ținut două ore de vorbă, ca să-mi explice diferența dintre un fkih și un imam. Tot n-am înțeles care e diferența, dar l-am ascultat cu cea mai mare atenție, gândindu-mă la „Balzac și micuța croitoreasă chinezoaică”, nu știu de ce.
Vă doresc multă sănătate și tenacitate și rămân al dumneavoastră admirator,
T. Stemate