Autoportret în camera goală

Spuneam anul trecut într-una dintre postări că în revista Familia nr. 7-8/2016 de la pagina 61 este o ancheta despre proza scurtă, cu o întrebare la care am răspuns și eu:
„Dacă ar fi ca tot ce ați trăit în ziua aceasta, până acum, să fie o proză scurtă, care ar fi paragraful de încheiere?”

Acum că a trecut destul timp, mă gândesc că pot să pun aici răspunsul meu, pentru cei care nu au ajuns să citească revista.

Autoportret în camera goală

Intru în ultima cameră, e aproape goală și ea, mă uit la pereții albi cu urme de cuie, doar patul mare în mijloc, salteaua acoperită cu o cuvertură într-o nuanță incertă. Au luat deja noptierele, au scos dulapul, în schimb au adunat aici toate ventilatoarele din casă. Șase ventilatoare cu picior, nici nu știam că sunt atâtea și nu știu de ce-or fi avut nevoie de atâtea, aș putea să le bag în priză pe toate și să le pornesc, vântul ar transforma casa într-un vapor care m-ar întoarce în copilărie. Ca în „Toate pânzele sus”. N-am timp să mă gândesc prea mult la asta, nici să mă întreb unde or fi pus cărțile, fiindcă se oprește curentul. Ies în curte pe bâjbâite, toate casele din jur sunt în întuneric, se aud glasuri enervate, strigăte și bufnituri. E o defecțiune, spune cineva, apoi iarăși vacarm de înjurături, vaiete și mormăieli, din care deslușesc vocea răgușită a moșului de vizavi:

- Degeaba. În fața penei de curent suntem toți egali.

Revista poate fi citită aici

(Am trișat atunci, așa cum trișăm de multe ori în literatură. Acum însă aș putea spune că fragmentul de mai sus a fost potrivit cu anul 2016.)