„Feliile de lămâie” vin la Brașov

Brașovenii și cei care au drum prin Brașov sunt invitați la  prezentarea cărții „Felii de lămâie”,  cu sesiune de autografe, lectură, surprize :)

Unde: Librăria Humanitas din Piața Sfatului
Când: Vineri 26 iunie la ora 18:00

Vor participa Mihail Vakulovski, Anca Zaharia (care va citi din volumul ei de poezii aflat la tipar) și Petronela Rotar, pe care nu am cunoscut-o încă, deși îi citesc de mult timp blogul.

Mă bucur de două ori să vin la Brașov cu „Feliile de lămâie”. O dată fiindcă este orașul cel mai drag mie, orașul în care îmi petreceam vacanțele la bunici și pe vremuri îi știam toate străduțele și colțișoarele.

Și în al doilea rând, mă bucur să particip la un CenaKLUb Tiuk!, mai ales că povestirea Felii de lămâie, care dă titlul volumului, a apărut acum vreo doi ani în revista Tiuk!.

Vă aștept cu drag!

AV - iunie 2015

L'esprit de l'escalier (sau primul meu Bookfest ca autor)

S-a încheiat Bookfestul și am mai clădit două turnulețe de cărți care așteaptă să fie citite, s-a încheiat și lansarea „Feliilor de lămâie”, așa că e momentul să pun câteva poze și să zic cum a fost.

Nu știu cum a părut celor de față, pentru mine a fost emoționant, cu un Florin Iaru plin de vervă (o să-l vedeți în prima dintre înregistrările de mai jos), cu Luminița Corneanu căreia îi așteptam cuvintele cu îngrijorare (și din păcate doar puțin din ceea ce a zis se poate asculta pe a doua înregistrare, cred că Adrian tocmai luase o mică pauză), cu prima mea întâlnire cu Lucian Dan Teodorovici, pe care-l știam doar de la telefon și pe care abia așteptam să-l cunosc.

Cât despre speech-ul meu (tot în înregistrarea a doua), este o ilustrare perfectă a ceea ce francezii numesc „l'esprit de l'escalier”, când se referă la cuvintele și replicile alea grozave care-ți vin în minte după ce ai plecat, ai închis ușa și cobori pe scări. Fiindcă eu îmi închipuisem că voi scăpa doar citind câteva pagini din carte, dar n-a fost așa și, în vârtejul ăla de emoții, a trebuit să improvizez în funcție de ce au spus cei dinaintea mea. Și abia pe urmă mi-am dat seama câte lucruri aș mai fi vrut să spun sau măcar să le spun mai frumos.

Și o poză cu câștigătoarea lămâiului

 Aici sunt cele două înregistrări (făcute cu telefonul pe lung, deci scuzați calitatea).

În încheiere țin să le mulțumesc invitaților, Luminița Corneanu, Florin Iaru și Lucian Dan Teodorovici, care au vorbit atât de frumos despre carte, încât m-ar fi convins și pe mine J

Și bineînțeles, organizatoarelor, Ana-Maria Tăbârcă și Claudia Fitcoschi, pe care am reușit în sfârșit să le cunosc.

Și încă o poză, tot pe post de mulțumire ;)

(AV - mai 2015)

Lansare „Felii de lămâie” la Bookfest 2015

„Feliile de lămâie” vă așteaptă la standul Editurii Polirom de la Bookfest - Salonul Internațional de Carte București 2015 (Pavilionul C2, Romexpo).

Lansarea va fi sâmbătă 23 mai la ora 17:30. Vor vorbi despre carte Luminița Corneanu, Eli Bădică și Florin Iaru. Moderator Lucian Dan Teodorovici.

Și ca să nu fie intimidate de asistență, feliile de lămâie vor sta la umbra unui mic copăcel (lămâi, bineînțeles) care va merge, după tragerea la sorți de la sfârșitul lansării, la unul dintre cumpărătorii cărții. Priviți numai cât de frumos este, iar lămâile nu sunt legate cu sfoară, garantez :)

Programul general al evenimentelor de la Bookfest este aici. 

Programul evenimentelor Polirom și Cartea Românească la Bookfest aici.

Plăceri administrative

Azi, că tot ne-am întors mai devreme din concediu și aveam o zi liberă, am zis să rezolvăm tot felul de probleme mai mult sau mai puțin administrative.

Adică:

Eu am petrecut 65 de minute la clinica Regina Maria așteptând să fac niște analize de rutină (nemâncată și fără cafea - deci gata să mușc). Aici este singurul sediu RM unde nu se fac programări, mi-a spus domnișoara indiferentă de la recepție. De ce, am întrebat eu. A dat din umeri și mi-a zis ce număr de ordine am. Și că am de așteptat cam o oră (a apreciat bine, nimic de zis). Așa e mereu, mi-a zis o doamnă de la coadă. De unde să știu că era mai bine să mă programez în celălalt capăt al Bucureștiului și să-mi petrec ora respectivă în trafic. Am încercat să conving lumea de la coadă să facă reclamație, în fond e clinică privată unde plătești o grămadă de bani pe abonament sau pe serviciile medicale, dar a fost apatie totală. Probabil nimeni în afară de mine nu a făcut. 

În timpul ăsta Adrian a făcut piața, a mers la poștă (asta nu era planificat, dar în lipsa noastră apăruseră două bilețele din alea drăgălașe în cutia poștală) și chiar a reușit să ia plicul respectiv. Bine, să nu credeți că deodată poșta română a început să funcționeze perfect. Cred că a fost el norocos, fiindcă s-a deschis un ghișeu separat pentru cei care aveau de ridicat chestii care nu erau de la ANAF. La celelalte ghișee se înghesuia o mulțime dezorganizată și nedumerită care flutura bilețele pe care scria ANAF. Un domn mai în vârsta se mira că e pe numele fetei lui care a plecat din România acum 22 de ani. Cei de la coadă l-au sfătuit să nu ia plicul, dar se pare că el a rămas.

După episodul cu poșta Adrian s-a dus plin de speranță să facă cerere de pașaport. La noi în cartier, unde auzise că nu se stă la coadă și totul merge repede. Cu cravata în buzunar (J) s-a apropiat doar de sediu și a constatat că poșta era o amintire plăcută. Coada dădea pe afară de oameni cu hârțoage în mâini. Așa că a renunțat la pașaport gândindu-se că ne-au mai rămas destule cetăți nevizitate prin Ardeal.

(AV - mai 2015)

Leapșa cu poezii pe Facebook

Săptămâna asta Facebook-ul a fost împânzit cu poezii (sau cel puțin așa s-a văzut pe wall-ul meu) dintr-o leapșă care s-a propagat și s-a multiplicat, fiecare lepșuit și-a pus cinci poezii preferate pe FB timp de cinci zile și a dat leapșa mai departe.

La provocarea lui Florin Iaru am pornit și eu să aleg cele cinci poezii, am scos un teanc de cărți de poezie din bibliotecă, am mai căutat și pe net, per total am citit sau recitit o mulțime de poezii și în fiecare zi m-am hotărât tot mai greu ce să aleg și să postez, cu regretul că am lăsat deoparte atâția poeți și atâtea poezii.

De fapt nu chiar în fiecare zi, pentru că pe prima și pe ultima le-am știut de la început, sunt două poezii care au avut, fiecare în felul ei, o influență mare-mare asupra mea. (detaliile la sfârșitul postării, pentru curioși).

Deci poeziile au fost:

Ziua întâi, John Berryman, „Cântece vis: 29” (traducere de Radu Vancu)

Zăcea cândva o chestie pe inima lui Henry
atât de grea, că de-ar fi avut o sută de ani
& peste, & plângând, fără somn, în tot timpu-ăla
Henry nu s-ar fi putut face bine.
Începe iar mereu în urechile lui Henry
mica tuse undeva, un miros, un clinchet.

Şi mai e un lucru pe care-l are în minte
ca un chip sienez grav de pe care o mie de ani
n-ar reuşi să şteargă reproşul profilat în tăcere. Oribil,
cu ochii deschişi, aşteaptă, orb.
Toate clopotele spun: prea târziu. Asta nu-i pentru lacrimi;
gândind.

Însă niciodată n-a curmat Henry, cum credea c-o să curme,
viaţa cuiva ca apoi s-o taie în bucăţi
şi să le ascundă unde puteau fi găsite.
Ştie: i-a numărat pe toţi, & nimeni nu lipseşte.
Deseori îi socoteşte, în zori, pe toţi.
Nimeni nu lipseşte niciodată.

*          *

Ziua a doua, Virgil Mazilescu, „coline verzi” (din vol. Va fi liniște va fi seară)

în stânga am cuvintele în dreapta puterea

să fie doar a mea să fie doar o târfă pieptănându-se

cu lungi mișcări la lumina stelelor să fie câteodată și mamă

„nu te gândi la amănunte dragule”

dar nu te mai gândi la amănunte dragule

nu te gândi nici la scheunatul inimii pe vreme de ploaie

nu te gândi la rotițele desprinse din mecanismul ancestral

și pleacă departe departe cât mielul este într-adevăr fiul mielului

departe printre coline verzi și gospodării în floare

pleacă și lasă-mă într-un urlet într-o pace fără margini

nu te gândi la scheunatul inimii pe vreme de ploaie

în stânga tu ai cuvintele în dreapta puterea

*          *

Ziua a treia, Konstantinos Kavafis (Constantine P. Cavafy), „Soarele de după amiază”

(am ales varianta pe care Lawrence Durrell a pus-o în notele de la finalul „tetralogiei Alexandria”, traducere liberă după Kavafis, apoi tradusă din engleză în română de Antoaneta Ralian)

Această mică încăpere, cît o cunosc de bine!

Acum au închiriat-o, ca și pe cea de alături

Pentru-ntreprinderi comerciale; întreaga casă

Au înghițit-o birourile de afaceri,

Companii, agenții de vapoare...

Ah, cît mi-e de familiară micuța încăpere!

Cîndva, aici lîngă ușă, era o canapea,

La picioarele ei, covorul turcesc,

Exact pe locul ăsta. Și acolo etajera

Cu două vaze galbene; la dreapta lor...

Nu! Stai puțin! În fața lor (Doamne, cum trece timpul!)

Dulapul ponosit și oglinda rotundă.

Și aici, în mijloc, masa,

La care se așeza și scria.

În jurul ei, trei scaune de pai.

Cîți ani trecut-au de atunci... Și-aici, lăngă fereastră,

Patul ce ne-a adăpostit atât de des iubirea.

Pe undeva mai viețuiesc poate

Acele lucruri vechi.

Da, lîngă fereastră, patul.

Soarele de după-amiază se cățăra în el.

Ne-am despărțit, la ora patru, într-o după-amiază;

Doar pentru-o săptămînă; era o după-amiază însorită,

Și niciodată nu aș fi crezut

Că șapte zile vor dura o viață-ntreagă.

*          *

Ziua a patra, Wislawa Szymborska, „Bunătatea orbilor” (traducere de Doru Cosmin Radu)

Poetul îşi citeşte versurile în faţa orbilor.
N-ar fi crezut că o să-i fie atît de greu.
Vocea îi tremură.
Mîinile la fel.

Îşi simte fiecare propoziţie
supusă unui test al întunericului.
Trebuie să se descurce singur,
fără ajutorul culorilor sau al luminii.

Un efort mult prea mare
pentru stelele din poemele sale,
pentru zorii de zi, curcubeiele, norii, luminiţele, luna,
pentru peştii de culoarea argintului de sub apă,
ori pentru vulturul atît de tăcut din înaltul cerului.

Citeşte – de vreme ce e prea tîrziu să se oprească –
despre băiatul în jachetă galbenă de pe pajiştea-nverzită,
despre acoperişurile roşiatice gata de numărat în vale,
despre numerele nărăvaşe de pe tricourile unor jucători
sau necunoscutul despuiat ce stă în uşa-ntredeschisă.

Şi-ar dori să nu mai menţioneze – deşi nu are de ales –
toţi sfinţii de pe cupola catedralei,
fluturatul unei mîini de la fereastra unui tren,
lentilele microscopului, inelul ce aruncă o sclipire,
pînzele albe din cinematograf, oglinzile, albumul plin de chipuri.

Dar nemăsurată e bunătatea orbilor,
nelimitată le e îngăduinţa, mărinimia.
Ei ascultă, zîmbesc şi aplaudă.

Cîte unul chiar se apropie
cu o carte ţinută pe dos
cerînd un autograf de nevăzut.

*          *

Ziua a cincea, William Carlos Williams, "This Is Just To Say”

I have eaten
the plums
that were in
the icebox

and which
you were probably
saving
for breakfast

Forgive me
they were delicious
so sweet
and so cold

*          *

Și acum, pentru cei care au avut răbdare să citească și au ajuns aici (dar și pentru cei care au frunzărit și au ajuns tot aici), de ce sunt importante pentru mine prima și ultima poezie:

„This Is Just To Say” a lui William Carlos Williams, pe care am postat-o ultima, este poezia unui început de drum, poezia care m-a împins spre scris; prima dată am dat de ea acum șase ani la un fel de curs de limba engleză cu un profesor britanic care avea o metodă foarte relaxată și care ne-a dat drept temă să scriem fiecare o poezie similară. Nu știu dacă mai am varianta mea, nu era cine-știe-ce, dar colegii (și profesorul) au apreciat-o. A fost prima mea scriere. Și peste două zile, când îmi omoram timpul într-o cafenea, m-am trezit cu o dorință teribilă de a scrie iar. Și apoi iar.

În privința poeziei lui John Berryman, ea mi-a dat, cel puțin așa cred acum, titlul pentru următoarea mea carte.

(AV aprilie 2015)