sâmbătă, 27 septembrie 2014

Ochiul de iepure


De dimineață Lara a adus la școală un cap de iepure. Îl învelise într-un șervet de bucătărie cu dungi albastre, îl pusese într-o pungă de plastic de la Mega Image, și, când l-a scos, ne-am îmbulzit cu toții, curioși.
- Ce alb e, a zis Mona și a vrut să-i atingă urechile, dar Lara l-a învelit la loc în șervetul pătat de sânge.
- Ia mâna!
- E mort, e mort!, a țipat Carolina și s-a tras ceva mai în spate, așa că am reușit să ajung chiar lângă Lara.
- Ce ți-a venit să-l aduci?, s-a auzit o voce, nu mai știai cine vorbește în vacarmul ăla, toți țipau, toate mâinile trăgeau de șervet și încercau să pipăie capul de iepure, cineva m-a ciupit, nu mi-am dat seama cine, așa că l-am îmbrâncit pe George, care era în spatele meu.

- L-a lovit tata cu mașina, a strigat Lara ca să acopere hărmălaia, scăpase din cușcă.
- Săracul iepuraș, a zis Mona încet, atât de încet că abia am auzit-o.
- Aveți iepuri?, a întrebat cineva, dar Lara n-a răspuns.
- Are ochii tulburi, am zis.
Nu-mi plăcea să mă uit la ei.
- Păi cum ai vrea să fie, doar e mort de ieri?
Toți voiau să pună mâna pe blană, dar se fereau de ochii cei tulburi și de partea cu sânge închegat, negru, dinspre gât. Mai aveam puțin și ne încăieram de-a binelea, însă chiar atunci a intrat profa de geografie, o tipă despre care se spune că n-a râs în viața ei și că se mândrește cu asta.
- Ce-i aici?, a întrebat cu vocea ei de lămâie stoarsă. Treceți imediat în bănci.
Apoi s-a apropiat de Lara și a țintit cu degetul șervetul din care se ițea o ureche a iepurelui.
- Ce-i asta?
- Un cap de iepure, a zis Lara și a desfăcut șervetul. L-am adus pentru ora de biologie.
Au urmat câteva momente de liniște, atât de liniște că auzeam vocea profului de matematică din clasa de alături. „Radical de ordinul trei din șaizeci și patru este...”, s-a oprit apoi, după cum îi era obiceiul, așteptând să continue elevii.
Dar n-am auzit continuarea, fiindcă profa de geografie a început să țipe ca și cum o înțepaseră toate albinele din stupii unchiului Nae. Nu se înțelegea ce spune și nimeni nu zicea nimic, așa că ea a împins, din vârful degetelor, șervetul cu capul de iepure și l-a băgat la loc în pungă. Apoi a scos din geantă un pachet cu șervețele umede și s-a șters îndelung pe degete. Și pe urmă a trimis-o pe Lara acasă.
- Ai depășit orice măsură. A făcut șervețelele cocoloș și le-a aruncat în coșul de gunoi. N-ai ce căuta la școală până nu vii cu unul dintre părinți.
Lara s-a oprit lângă catedră și, după figura ei, puteai să juri că părinții ei n-au habar de chestia asta. Se muta de pe un picior pe altul și punga se legăna cu foșnet molcom. Părea că vrea să spună ceva, dar s-a răzgândit, a scos limba la profă – care nu se mai uita la ea -, s-a întors cu o mișcare iute și a plecat.
Ora de geografie a fost un fiasco, toți eram cu gândul la capul de iepure, iar profa ne-a dat lucrare neanunțată. În pauza dinainte de ultima oră s-a iscat alt scandal, de data asta în toaleta de la parter, fiindcă o fată dintr-a patra a găsit în chiuvetă unul dintre ochii iepurelui. Vestea cu iepurele mort făcuse deja înconjurul școlii și, în fiecare pauză, copii de la alte clase se perindaseră la noi ca să afle amănunte, să facă presupuneri și să împrăștie apoi glume sinistre. Când fata aia dintr-a patra a strigat că e un ochi în chiuvetă, elevii de pe coridor s-au îmbulzit înăuntru până a pârâit ușa, iar pe scările spre parter coborau cohorte de copii invidioși că ochiul nu fusese găsit în toaleta de pe etajul lor. În nebunia care s-a creat, ochiul a zburat dintr-o mână într-alta, în țipete și îmbrânceli, și până la urmă a dispărut cu desăvârșire.

La plecare, în metroul care ne ducea spre casă, am vorbit tot despre capul de iepure și despre ochiul apărut într-un mod atât de bizar în chiuvetă. Doar Mona își flutura genele și zicea ceva despre incompatibilitatea dintre aparență și esență - cuvinte pe care sunt sigură că le pescuise înainte de pe vreun site care te învață expresii inteligente - sub privirile pofticioase ale lui George și ale lui Doru dintr-a opta, care nici nu ascultau ce spune, în schimb, ca din greșeală, se tot atingeau de sânii ei la fiecare clătinare a metroului. 
Au coborât toți trei, ca de obicei, cu o stație înaintea mea. Mereu mă simt tristă după ce mă despart de ei, poate și fiindcă Mona, prietena mea cea mai bună, îi zâmbește cam des lui Doru dintr-a opta, deși știe că-mi place de el. Și mă gândesc cum ar fi dacă el n-ar mai coborî acolo și am rămâne împreună. Nu mi-ar mai păsa de nimeni și de nimic, nici de cucoanele din metrou care mă măsoară cu priviri atente și curioase, nici de băiatul de la covrigăria din colț, care-mi dă mereu covrigi arși și mi se adresează cu „fetițo”. Monei nu i-ar spune așa, sunt sigură. Și nu m-aș mai gândi la ochii tulburi ai iepurelui și la apariția – și apoi dispariția -  de neînțeles a unuia dintre ei în toaleta fetelor.
Tristețea asta nu mă părăsește nici acasă, printre lucruri îngrămădite și voci șoptite. În ultimul timp, după operația mamei, nimeni nu m-a mai bătut la cap cu lecțiile. Sau cu notele. O operație ușoară, a zis bunica din partea tatei când a venit la noi pentru câteva săptămâni ca s-o ajute pe mama cu treburile, acum toată lumea își scoate bila prin metode de-astea, a zis, îți fac trei găurele, o scot pe-acolo cu laserul, și gata. Dar mamei i-a fost cam rău și, pentru prima dată, nu m-a mai doftoricit ea atunci când am avut gripă, tata a zis că trebuie să se ferească, n-are voie să strănute sau să tușească fiindcă i se rup cusăturile. Îmi închipuiam cusăturile din fire colorate ca cele din goblenurile bunicii și am fost dezamăgită când mama mi le-a arătat mai târziu, după ce mi-a trecut gripa. Erau transparente și foarte mici.
O operație ușoară, a zis bunica, dar apoi am auzit șoaptele lor despre rezultatul biopsiei, care nu mai venea. Știam ce înseamnă biopsie de când mama Carolinei își făcuse cu doi ani în urmă și murise la mai puțin de un an. Tu nu te-ngrijora pentru maică-ta, mi-a zis bunica, la ea e cu totul altceva, sunt sigură că doctorul i-a făcut analiza asta doar ca să mai încarce nota de plată, așa fac ei mereu.

Am ieșit de la metrou și mi-am târșâit pașii pe aleea dintre blocuri, m-am oprit la chioșcul cu covrigi și mi-am cumpărat unul cu susan, doar ca să-i fac în ciudă băiatului care îmi pregătise deja unul cu mac – ars, ca de obicei – și am încercat, fără succes, s-o evit pe doamna Mia, vecina de la parter, profesoară de sport pensionară.
- Da’ de ce mergi, dragă, așa de cocoșată?
Mi-am îndreptat spatele, dar a fost prea târziu, doamna Mia îmi enumera deja, pe degete, toate bolile pe care urma să le fac din cauza poziției mele proaste. Încercam să nu mă uit la punga ei de la Mega Image care foșnea ușor și-mi amintea de capul de iepure și de ochiul dispărut fără urmă. Am reușit să scap de ea și m-am suit în lift. Speram să fiu singură acasă - acum că mama reîncepuse serviciul și bunica plecase – ca să intru pe Facebook și să văd dacă Doru a dat like pozei mele de ieri. Mi-e ciudă că n-am și eu internet pe telefon, Mona are, bineînțeles, și jumătate dintre colegii mei de clasă.
Dar n-am avut noroc să fiu singură. Mama stătea pe canapeaua din sufragerie, răsucind telefonul mobil în mână, iar tata se rezemase de calorifer și fuma cu o figură încruntată. Păreau în mijlocul unei certe. N-am întrebat nimic și m-am dus în camera mea. Și atunci au început șoaptele.
- Cum naiba să pierzi așa ceva?, a zis tata. Mama a făcut un „șșt” și n-am mai auzit continuarea.
Mă întrebam ce-o fi pierdut mama de s-a supărat tata atât de tare. Și mă gândeam la părinții Monei, care au divorțat în urmă cu doi ani. Mona a plâns câteva zile atunci. Acum taică-său o ia doar în weekenduri și în vacanțe, însă merg în cele mai grozave locuri. Ultima dată au fost la Londra și Mona și-a cumpărat un geamantan întreg cu haine.
Am deschis laptopul și am văzut că Doru nu dăduse like pozei mele, în schimb postase o melodie pe wall-ul Monei. Rihanna, We found love. M-am trântit în pat, voiam să mă culc și să nu mă mai scol vreodată. Dar nu era ușor să adormi, cu vecina de dedesubt care vorbea la telefon răspicat ca pentru o școală de surzi și cu pisica tipei de alături mieunând cu înverșunare. Mai târziu, când zgomotele s-au mai domolit, am auzit vocea șoptită a mamei:
- Și acum, ce mai putem face?
- Nimic, n-ai de unde să mai scoți altă bilă dacă ți-au pierdut-o nemernicii ăia. Un spital de doi bani, asta e, un spital de doi bani. A urmat o pauză, apoi glasul tatei a căpătat un timbru mângâietor, cu totul neașteptat. Dar tu te simți mai bine, nu-i așa?  Probabil mama făcuse un gest de aprobare, fiindcă tata a continuat: Asta e cel mai important, că tu te simți bine. Mama a încercat să spună ceva, dar tata a întrerupt-o. O să fie bine, o să vezi.
Canapeaua a scârțâit și am fost sigură că s-au îmbrățișat. Și am zâmbit, ușurată că ai mei n-o să divorțeze ca părinții Monei. Apoi am încercat să-mi închipui ce s-o fi întâmplat cu bila mamei și, fără nicio legătură, mi-a venit în minte ochiul de iepure. Și apoi m-am gândit la mama Carolinei. De când a murit, biopsie mi se pare un cuvânt tulbure.

Dar nu, bunica are dreptate, la mama e cu totul altceva.


(AV - septembrie 2014)

povestire prezentată la Creative Writing Sundays organizate de Revista de povestiri

foto: Joan Miro, Ciphers and constellations, 1941

2 comentarii: