„Dragi fanatici” de Amos Oz

Amos Oz este unul dintre scriitorii la care îmi place să mă întorc din când în când. De data asta e pentru cartea „Dragi fanatici”, care cred că ar trebui predată în școli. Nu intenționez să o comentez, doar să dau câteva citate.

***

Fanatismul este mai vechi decât Islamul, mai vechi decât creștinismul și decât iudaismul. Mai vechi decât toate ideologiile lumii. El este un constituent constant al naturii umane, „o genă rea”.
*
Cu cât întrebările devin mai grele și mai complicate, cu atât crește setea de răspunsuri simple a tot mai multor oameni, setea de răspunsuri dintr-o singură propoziție, de răspunsuri care să-i indice fără ezitare pe cei vinovați de suferințele noastre, de răspunsuri care o să ne asigure că dacă o să-i distrugem, dacă o să-i lichidăm pe răufăcători, o să dispară neîntârziat toate necazurile noastre.
*
... trădător e, după părerea fanaticilor, oricine îndrăznește să se schimbe. Fanaticii de tot felul, de oricând și de oriunde, detestă schimbarea, se tem de ea și o suspectează ca fiind doar o formă de trădare ce izvorăște din motive întunecate și josnice.
*
Precum am mai spus, poate că una din cauzele valurilor de fanatism tot mai puternic e setea nepotolită de soluții simple și eficiente, de mântuire „dintr-o lovitură”.
Un alt motiv e acela că noi toți ne îndepărtăm întruna de ororile care s-au petrecut în prima jumătate a secolului al XX-lea: Stalin și Hitler, fără să fi intenționat acest lucru, au inoculat pe cât se pare, pentru două-trei generații de după ei, o doză de teamă profundă de orice formă de extremism și o anumită reținere a instinctelor fanatice. (...) În ultimii ani, se pare că „darului” acestuia primit de la Stalin, de la Hitler, de la militariștii japonezi îi expiră termenul de valabilitate.
*
Există pe lume grade diferite ale răului. A face distincție între gradele răului e poate cea mai importantă din truda morală ce se impune fiecăruia dintre noi. (...) Cine nu e în stare sau nu e dispus să așeze răul într-o ierarhie riscă să se transforme prin asta în slujitorul răului.
*
Conformismul, mersul orbește în turmă, obediența fără nicio reflecție și fără nicio obiecție, ardoarea atât de răspândită de a aparține unei grupări umane compacte și strâns unite sunt și ele cărămizile din care se construiește sufletul fanatic.
*
Una din trăsăturile cele mai pregnante după care se poate recunoaște un fanatic este năzuința lui fierbinte de a te schimba în așa fel încât să devii și tu ca el. (...) Fanaticul nu vrea câtuși de puțin să existe vreo deosebire între oameni.
*
Curiozitate și forță a imaginației: aceste două lucruri ne pun la dispoziție, poate, un vaccin parțial împotriva fanatismului.
*
Pe lângă curiozitate și imaginație, și umorul ar putea fi un antidot eficient împotriva fanatismului. dar mai ales autoironia, capacitatea de a râde de noi înșine. (...) Umorul presupune în general o anumită măsură de relativitate, de coborâre din înălțimile sublimului. Chiar dacă ești într-adevăr minunat, ai absolută dreptate și ești neprihănit ca neaua, tot merită uneori să răsară, și numai pentru o clipă, un drăcușor, un diavol mititel și glumeț, care să vină și să tragă cu ochiul, să râdă puțin de dreptatea ta absolută, de puritatea ta minunată, de cele sfinte și de ce e mai presus de orice îndoială, să-ți șifoneze un pic importanța și corectitudinea care dau peste margini.

Și în final:

Cartea se găsește pe site-ul Humanitas aici.

Jurnal de scriitor necitit (2) - Cronici și recenzii

Orice scriitor își dorește să aibă cronici și recenzii la cărți. Bune, dacă se poate. Uneori și cele rele aduc cititori, din curiozitate. Cel mai rău însă este să nu se vorbească despre cărțile tale.

Da, cronicile și recenziile aduc cititori și asta este știut foarte bine de cei care le scriu.

De influencer-ii literari.

Când am publicat „Felii de lămâie” m-am mirat să am recenzii și cronici din primele zile. Nu au fost multe, cum au probabil scriitorii consacrați, dar în final am putut spune că feliile nu au trecut neobservate. Câteva recenzii pe blogurile de specialitate, vreo două cronici în reviste literare. Nu în „România literară”, acolo nu. Câteva menționări în unele retrospective literare ale anului. Apoi o nominalizare pentru debut la premiile revistei „Observator cultural”.

M-am bucurat, chiar dacă unele cronici nu erau favorabile. Dar cartea părea să fi lăsat o urmă. Chiar m-am bucurat.

Apoi au urmat aproape trei ani de tăcere din partea mea. O singură povestire în revista „iocan”. Și în aprilie 2018 am publicat romanul „Spulberatic”.

Care nu a reușit deloc performanțele, modeste de altfel, ale volumului de povestiri. „Spulberatic” a avut extrem de puține recenzii, majoritatea pe bloguri personale (le mulțumesc, m-au bucurat mult) și extrem-extrem de puține pe bloguri literare (dintre cele literare, aș menționa Bookhub care a publicat două recenzii). Câteva postări pe Facebook. Cronici în reviste literare n-am văzut.

Ciudat este că mi s-au tot cerut interviuri. Chiar de la bloguri literare care nu au scris nimic despre carte. Și atunci m-am întrebat: oare contează mai puțin cartea decât răspunsurile mele la niște întrebări, de multe ori aceleași din alte interviuri?

La început m-am gândit că timing-ul apariției cărții, înainte de Bookfest, nu a fost bun. Că influencer-ii citesc cărțile pe care le vor prezenta acolo la lansări. Dar pe urmă a venit vacanța. Concediile. Apoi toamna și alte cărți care aveau nevoie de recenzii și cronici. Și, cumva, „Spulberatic” s-a dus la fund.  O carte care pare să nu existe. Nici pe blogurile literare, nici în reviste, nici în retrospectivele literare. Sau dacă este trecută în vreo retrospectivă, mai mult ca sigur e acolo, la coadă, unde sunt înșirate cărțile apărute și probabil necitite.

Știu că ceea ce spun acum sună patetic. Cineva ar putea să zică pe bună dreptate „ia te uită și la asta, a scris două cărți și vrea cronici. Nu știe că nimeni nu scrie despre cărțile care nu merită.”

Da, îmi asum faptul că ceea ce zic aici poate părea patetic&penibil&caraghios etc. Și știu că scriitorii se feresc grozav de asta. Sunt convinsă că mulți gândesc la fel, dar nu spun, sperând că până la urmă o să apară cronica aia pe care o așteaptă. Sau recenzia care-i va face cunoscuți în rândul cititorilor.

Dar cumva nu-mi mai pasă.

Deci.

Poate „Spulberatic” nu merită să se scrie despre ea.

Poate subiectul nu mai este de actualitate și lumea nu mai vrea să citească despre comunism. Deși cartea nu este doar despre asta. Deși am văzut recenzii&cronici la alte cărți care tratează aceeași perioadă. Dar ca să scrii despre ea, ar trebui s-o citești. Și cumva, am impresia că nu prea a fost citită în lumea literară. Deși editura a trimis exemplare la reviste și bloguri. La scriitori. Și eu am dat sau trimis cărți. Deși a trecut perioada nominalizărilor la premii literare, când se presupune că membrii juriilor au citit cărțile. Acum, ce să zic? Anul trecut s-a publicat mult. Doar la Polirom au apărut zeci de cărți ale autorilor români. Chiar le-au citit pe toate?

Poate or fi și scriitori&critici care au frunzărit-o și au lăsat-o deoparte, neinteresați de subiect.

Poate fiindcă anul trecut au fost multe reveniri ale scriitorilor consacrați, care în mod normal acaparează atenția lumii literare. Am auzit că unii scriitori, mai informați, își programează cărțile în funcție de asta. Nu public anul ăsta că o să scoată X o carte și o să ia toate premiile.

Mda.

Poate „Spulberatic” nu merită să se scrie despre ea, într-un an în care s-a publicat atâta. În fond cei care scriu despre cărți au un timp limitat pentru citit.

Poate am avut ghinion. Eu. Cartea.

Nu am de unde să știu.

Se spune că un scriitor confirmă abia la a doua carte. Eu bănuiesc că nu am confirmat, având în vedere lipsa totală de interes.

*

O să continui în postarea următoare cu câteva considerații despre lumea literară așa cum e văzută de un outsider. Și voi căuta câteva explicații.

Foto: Librăria Humanitas Oradea

Jurnal de scriitor necitit (1)

În ianuarie anul acesta s-au împlinit patru ani de când am debutat cu volumul de povestiri „Felii de lămâie” la Editura Polirom. A urmat romanul „Spulberatic” în 2018.

Așa că m-am gândit să fac un fel de bilanț cu lucrurile bune și mai puțin bune din perioada asta.

Doar că, atunci când am început să le pun pe hârtie (mai degrabă pe ecran), mi-am dat seama că o să fie mai multe cele mai puțin bune. Că nu prea am cu ce să mă laud.

Și de aici titlul postării.

*

Deci, de ce un „Jurnal de scriitor necitit”?

Un scriitor vrea să fie citit. Dincolo de ideea de scris în sine și de bucuria&truda&angoasa sau cum ar fi s-o numim a scrisului, scriitorii vor să fie citiți.

Cam ce a însemnat bucuria de a publica la o editură de top din România?

Tiraj în jur de o mie de exemplare, vândute pentru prima carte încet, foarte încet. Câți cititori, având în vedere că unii au cumpărat cartea, dar nu au citit-o? Mult mai puțini probabil. Nici cu „Spulberatic” nu stau lucrurile mai bine. Au trecut zece luni de la publicare, este încă la primul tiraj și încă „în stoc” pe site-ul editurii.

În 2018 „Felii de lămâie” a cunoscut o revigorare, publicată în ediție de buzunar în colecția Top10+ la Editura Polirom. M-am bucurat, bineînțeles. În momentele în care mă simțeam deprimată, mă uitam la cuvintele de pe prima pagină, ceva despre „cele mai îndrăgite cărți”.

Dar totuși? Asta înseamnă o carte îndrăgită? O mie și ceva de exemplare vândute în patru ani?
Da, știu, piața de carte din România e mică, se discută mult despre asta. Puțini scriitori reușesc mai mult. Poate. Poate nu. Tirajul este acel subiect tabu despre care nu prea se vorbește. Și, atunci când se vorbește, se aduce în discuție piața de carte și apoi, aproape invariabil, se dau exemple de scriitori celebri care n-au vândut mai nimic în timpul vieții sau care au fost descoperiți după ani și ani. Se mai lasă puțin loc pentru neprevăzut. Pentru speranță.

Oricum, ce pot spune după patru ani este că mă consider un scriitor necitit.

Puțini cititori, puțini scriitori care să-mi fi citit cărțile, recenzii și cronici și mai puține.

*

Deci, care ar fi lucrurile bune?

Cititorii, aceia puțini care mi-au citit cărțile. Ei mi-au adus bucuria. Cei care mi-au dat feedback. Chiar dacă negativ, a fost o dovadă că au citit cartea.

Întâlnirile cu cititorii la lansări.

Invitația Autograph Romania să lansez „Spulberatic” la Londra. Nu, fără legătură cu ICR. Bucuria de a vedea câți oameni au înfruntat ploaia londoneză ca să vină la lansare.

Aș zice că lucrurile bune au venit de la cititori și asta este de fapt ceea ce-și dorește un scriitor.

*

Să trecem atunci la cele mai puțin bune.

(în postările următoare însă)

Ce-am mai zis

Sunt aproape trei luni de când am postat ultima oară pe blog și mă gândesc pentru ce și pentru cine mai scriu pe aici, dacă nu distribui postările. O fac probabil ca să adun cumva într-un singur loc tot ceea ce ține de scrisul meu.

Mă gândeam zilele astea să încep un fel de jurnal de scriitor necitit. În care să-mi scriu nedumeririle și întrebările.

Deocamdată o să pun link-ul către un interviu recent, cu mirarea aferentă că în ultimul an mi s-au cerut și mi se cer interviuri de la site-uri care nu au făcut nicio recenzie la cărțile mele. Mi se pare oarecum ironic, ca și cum contează prea puțin ce am scris, contează ceea ce răspund la niște întrebări.

Deci aici este link-ul spre interviul pe care mi l-a luat Alina Vîlcan pentru site-ul Viitorul României.
Mi-am vărsat puțin din nemulțumiri și acolo.

Adică:

„ROMÂNIA. Cât de ofertantă este România pentru un scriitor de azi, atunci când vrei să o transformi în literatură?

Aș zice că, pentru un scriitor, România este ofertantă în subiecte.

Întrebarea pe care mi-o pun este dacă subiectul România, așa cum a fost și așa cum este acum, se mai află în preferințele cititorilor. Aud mereu cititori (nu toți, din fericire) care spun că nu citesc autori români. Că scriitorii români nu au imaginație și se cantonează în aceleași subiecte, iar cărțile lor le dau un sentiment de déjà vu. Și, într-un fel, pentru că am fost mai multă vreme cititor decât scriitor, înțeleg ce vor să spună. Cititorii vor mereu să afle lucruri noi. Să cunoască prin intermediul cărților oameni, întâmplări, locuri. Șansele ca un cititor român să afle ceva nou și incitant sunt mult mai mari atunci când citește o carte scrisă de un autor străin. Sau măcar dacă se petrece altundeva. Despre realitatea românească știu deja din experiența lor, din poveștile de familie sau de la orele de școală. Am citit de curând un interviu în care Ioan T. Morar spunea că „Șapte ani în Provence” a avut cel mai mare succes de cititori din tot ce a scris.

Așa că o să completez răspunsul meu: da, România este ofertantă pentru scriitori. Dar dacă vrei să ajungi la cititori trebuie să scrii despre altceva.”

*

„GENERAȚII. Considerați că generația dvs. de scriitori de la noi are anumite trăsături specifice? Care ați spune că sunt? Ce vă place cel mai mult la această generație și ce i-ați reproșa?

Întrebarea asta (sau mai bine zis grupul de întrebări) atinge un punct nevralgic. Pentru că eu nu simt că aparțin unei anume generații de scriitori. Am debutat târziu și îmi este greu să mă identific, să spun că aparțin generației de scriitori de aceeași vârstă cu mine, care la momentul debutului meu aveau deja multe cărți publicate. Erau deja niște nume. Dar nu simt nici că aș face parte din generația nouă de scriitori, în general mai tineri, care au debutat în aceeași perioadă cu mine. Într-un fel, simt că sunt lăsată pe dinafară la o împărțire a literaturii pe generații. Și din păcate critica de la noi operează foarte mult cu acest concept. 

Dar să mă întorc la întrebare. Scriitorii din generații diferite au experiențe de viață diferite și, în mod firesc, cele mai multe subiecte abordate vor fi legate de această experiență. Scriitorii de aceeași vârstă cu mine (de ei o să vorbesc, chiar dacă nu consider că fac parte din generația lor literară) au abordat, în mare măsură, subiecte legate de perioada comunistă. Și aici revin la ceea ce spuneam în răspunsul anterior. De multe ori subiectele preferate ale scriitorului nu se regăsesc în interesele cititorilor. Multă lume (cititori, dar și scriitori) consideră de exemplu că perioada comunistă este supra-reprezentată în literatura română a ultimelor decenii, așa că lasă deoparte cărțile care tratează, chiar și tangențial, această perioadă. Recunosc că mă întristează neglijarea acelui trecut și ridicarea din sprâncene, „ah, încă o carte despre comunism”, pentru că nu am deloc impresia că este suficient cunoscut și înțeles de către cei care nu l-au trăit.”

*

„SCHIMBĂRI. Ce v-ar plăcea să se schimbe în România culturală? 

Pentru România culturală sunt atât de multe lucruri pe care le-aș dori altfel, că nici nu știu cu ce să încep. De la o mai mare valorizare a culturii în societate, până la o altfel de relație între scriitori. 

S-a vorbit mult în ultima perioadă de scandalul legat de premiul de poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia, acordat cu bani cu tot și apoi cerut înapoi de la poetul Constantin Abăluță care n-a putut ajunge la decernarea de la Botoșani. Pentru ca în final premiul (o sumă consistentă) să fie acordat celui de pe locul al doilea, care a participat la eveniment. Și nu este singurul scandal care răzbate dincolo de cercurile și clicile literare ca să ajungă, într-o formă sau alta, la cititori și să le sape și mai mult încrederea în literatura română.

Dar dincolo de nedreptatea făcută, dincolo de discuțiile interminabile despre regulamente și finanțări, rămâne o întrebare. Cât mai valorează opera în fața entertainment-ului? Aș zice că pierde teren. Mult. Că a pierdut deja. Și nu vorbesc acum de excepții sau de strategii de marketing. Însă în ultima perioadă am avut din ce în ce mai mult impresia că un scriitor care nu dă bine în fața publicului sau care duce o viață retrasă, departe de lumea literară, este marginalizat și mai mult și își condamnă cărțile la anonimat. Poate mă înșel. Aș vrea să mă înșel. Dar dinamica grupurilor e necruțătoare.”

Și o poză zâmbitoare, la lansarea „Spulberatic” de la Londra. Foto credits: Alex Coman