Tanța recită Luceafărul

*** 

Da, eu sunt Tanța Călărașu, domnu' polițist, de la etajul doi. Mă bucur că aveți încredere în spiritul meu de observație, sigur că vreau să ajut ancheta, doar cunosc toată lumea din bloc, cred că vă dați seama că unii dintre vecini n-au cum să vă ajute, pur și simplu nu-i duce capul, de-asta o să fac tot ce pot ca să vă spun cum s-a întâmplat.

Era duminică seară înainte de Bobotează, zic că trecuse de șapte fiin'că părintele Busuioc pusese un afiș că trece cu Botezul după șapte. L-am auzit cum a bătut la nesimțita aia de lângă mine, o studentă din alea, știu eu cum, care noaptea umblă prin discoteci și ziua canci facultate. Aia nici nu l-a primit, îi tot zicea ceva de libertate, parcă ce treabă are libertatea cu biserica? Părintele venise cu Emil, cântărețul, și cred că au bătut pe urmă la moș Vaipan, nu sunt sigură, era gălăgie că urla muzica în draci la țiganul ăla de la parter. M-am dus înapoi în bucătărie să pregătesc o țuică fiartă pentru părinte și pentru cântăreț, să-i omenesc un pic, că vin din geru' ăla de afară, am o rețetă grozavă, cu puțin zahăr și bucăți de scorțișoară și cuișoare, dacă aveți drum vă fac și dumneavoastră...

Da, o să revin la seara dinainte de Bobotează, știu că sunteți ocupat și nu vreau să vă rețin, aveți o meserie solicitantă. Deci trecuse de șapte, de asta sunt sigură, și deodată am auzit țipete vizavi, m-am gândit, ce-o face Ionete, poate-o bate pe nevastă-sa, da' nu, erau voci de bărbați, m-am uitat un pic pe vizor, acum să nu credeți că fac asta de obicei, doar că-l așteptam și pe părintele Busuioc, și pe cântăreț, și m-am gândit că e rușine de scandal. Făcusem niște cornulețe cu rahat, specialitatea mea, poate când s-or liniști lucrurile veniți să vă fac o tratație, așa un bărbat fin ca dumneavoastră și cu o muncă atât de grea, adică aveți nevoie de ceva care să vă aducă alinare... Iar eu, nu că mă laud, dar aș putea găti pentru cel mai de lux restaurant. Așa-mi spunea și răposatu' Nelu, cum care Nelu, domnu' polițist? bărbatu-meu Nelu Călărașu, bietu' de el a murit demult, l-a mușcat un câine turbat, el îmi zicea, Tanțo, ce stai aicea la cantina asta, tu ar trebui să gătești la hotelul Riț.

Ce-am văzut pe vizor? păi tocmai că n-am văzut nimic atuncea, cred că se duseseră spre scară, așa că m-am întors în bucătărie. Nu știu să vă spun cât a trecut, da' era gălăgie mare, și parcă era și vocea lui Emil, cântărețul, un om deosebit și el, iar vocea lui o recunoști dintr-o mie, pe mine mă trec toți fiorii, ar fi putut fi celebru ca Adriano Pavarotti, eu sunt o fire artistică, da' nemernica aia de Sofica Degeratu, nespălata aia borțoasă de la patru, auzi, are tupeul să zică de mine că umblu după Emil, cum îndrăznește, doar fiin'că vreau să-l omenesc, da' ce să știe ea, care nici pe bărbată-su nu e-n stare să-l hrănească, nu că mi-ar părea rău de el, se merită unul pe altul, amândoi niște bârfitori, au umplut blocul cu minciuni despre mine, n-au cum să înțeleagă o fire de artistă, când eram în școală recitam „Luceafărul” la toate serbările și aveam un succes nebun, așa m-a cunoscut răposatul Degeratu, cum care, primul meu soț, Tase Degeratu, că Nelu Călărașu a fost al doilea, da, Tase era un fel de unchi cu Nelu ăsta din bloc, Nelu Degeratu, o coincidență, da, că Tase a murit demult înecat, da' și ăsta-i un nemernic la fel ca Tase, a găsit o coafeză și a fugit cu ea, nu Nelu a fugit, Tase, bărbatu-meu, și gândiți-vă numai cât spirit artistic poate avea o coafeză, zero barat, pe când eu știam pe dinafară „Luceafărul”, dacă vreți vă recit acum ultima strofă…

Înțeleg, rămâne pe altă dată, se înregistrează? bine, atunci mă întorc la subiect, deci pe hol se încingea atmosfera și m-am gândit că bietu' părinte e prins fără să vrea în scandal, sau Emil, cântărețul, și atunci am zis să ies să mă lămuresc, am luat ibricul cu țuică de pe foc și am ieșit, ce spuneți? sigur c-am închis aragazul, da, sunt sigură, așa fac mereu, pe cine am văzut? păi ce să zic, domnu' polițist, erau cam toți de pe scară acolo, și borțoasa de Sofica, ce i-o fi trebuit bătaie, că doar îi dă suficientă Nelu, era Ionete, de asta sunt sigură, vocea lui și a lui Virgil se auzeau cel mai tare, ce ziceau? păi, da, cred că de la chestia cu Italia s-au luat la harță, au lucrat acolo amândoi și sunt sigură că Ionete l-a tras în piept cu ceva, Virgil ăsta e cam prostuț, a făcut și pușcărie pe acolo, adică dumneavoastră trebuie că știți, nu? cred că Ionete l-a păcălit de bani în Italia și acum cine știe ce-o fi aflat de s-a enervat.

Ce-am făcut eu? păi eram cu ibricu-n mână, l-am văzut pe Elvis cum venea în fugă pe scări, Elvis Ciocoiu, bețivul ăla de la patru, aproape a căzut peste moș Vaipan care învârtea ranga și era să-l lovească pe Emil, atunci i-am aruncat țuica-n față, cum cui? lu' moș Vaipan, dar nu l-am nimerit pe el, cred c-am nimerit-o pe Sofica, nu, țuica nu era decât călâie, degeaba a țipat ca din gură de șarpe, i-au rămas cuișoarele-n păr, sunt sigură că le mai are și acu', se spală de două ori pe an, nu, n-am lovit-o cu ibricul, am vrut să dau în moș Vaipan că avea ranga, da' l-am nimerit pe Emil, nu, nu în nas, nici vorbă, poate-n umăr, da' venise și baba aia de la trei, Gicuța aia de umblă cu nu-știu-câte pisici după ea, începuse o mieuneală și toate se înfășurau în picioarele noastre și m-am împiedicat și am scăpat ibricul, l-a luat Virgil și i-a dat una-n cap lui Ionete, să nu-i credeți pe ăia care zic că eu i-am dat, nici n-aveam de ce, n-am nimic cu Ionete. Cine mai era? păi țiganu' de la parter, care se împingea cu Ionete și Virgil, iar părintele Busuioc se băgase între ei, bietu' părinte a încasat-o zdravăn, am înțeles că are clavicula ruptă. Da, a ieșit un tămbălău teribil, chiar că nu mai știai cine cu cine se bate, eu am scăpat ieftin, am doar câteva vânătăi pe brațe, mi le-a făcut Emil când a căzut, nu știu cine l-a lovit, da-i curgea atâta sânge din nas de mi-a murdărit halatul de mătase și m-a apucat atât de tare de mi-a făcut vânătăi, pot să vi le arăt. Bine, dacă nu e nevoie…

Erau toți, și nespălata aia care se plângea că i-a intrat o cuișoară în ochi și nu mai vede, și studenta, mă mir c-a auzit cu muzica aia drăcească dată la maxim la ea în casă, păi nu vă-nchipuiți ce-ascultă împreună cu prietenii ei, ți se face pielea de găină, niște degenerați, da, sigur că mă întorc la subiect, fiin'că am auzit deodată o explozie groaznică, și s-a umplut holul de un fum negru, și de praf, m-am speriat tare, adică toți au zis, ce-i asta? nu se mai vedea nimic, pisicile Gicuței mi se înfășurau printre picioare, m-am închinat și am zis, Doamne, ce-i asta?

Nu, sunt sigură că n-am lăsat aragazul deschis.

**
Povestirea face parte din volumul Felii de lămâie, publicat în 2015 la Editura Polirom și re-editat în colecția TOP 10+ (ediție de buzunar). 
Poate fi cumpărat aici, aici sau aici

„Dragi fanatici” de Amos Oz

Amos Oz este unul dintre scriitorii la care îmi place să mă întorc din când în când. De data asta e pentru cartea „Dragi fanatici”, care cred că ar trebui predată în școli. Nu intenționez să o comentez, doar să dau câteva citate.

***

Fanatismul este mai vechi decât Islamul, mai vechi decât creștinismul și decât iudaismul. Mai vechi decât toate ideologiile lumii. El este un constituent constant al naturii umane, „o genă rea”.
*
Cu cât întrebările devin mai grele și mai complicate, cu atât crește setea de răspunsuri simple a tot mai multor oameni, setea de răspunsuri dintr-o singură propoziție, de răspunsuri care să-i indice fără ezitare pe cei vinovați de suferințele noastre, de răspunsuri care o să ne asigure că dacă o să-i distrugem, dacă o să-i lichidăm pe răufăcători, o să dispară neîntârziat toate necazurile noastre.
*
... trădător e, după părerea fanaticilor, oricine îndrăznește să se schimbe. Fanaticii de tot felul, de oricând și de oriunde, detestă schimbarea, se tem de ea și o suspectează ca fiind doar o formă de trădare ce izvorăște din motive întunecate și josnice.
*
Precum am mai spus, poate că una din cauzele valurilor de fanatism tot mai puternic e setea nepotolită de soluții simple și eficiente, de mântuire „dintr-o lovitură”.
Un alt motiv e acela că noi toți ne îndepărtăm întruna de ororile care s-au petrecut în prima jumătate a secolului al XX-lea: Stalin și Hitler, fără să fi intenționat acest lucru, au inoculat pe cât se pare, pentru două-trei generații de după ei, o doză de teamă profundă de orice formă de extremism și o anumită reținere a instinctelor fanatice. (...) În ultimii ani, se pare că „darului” acestuia primit de la Stalin, de la Hitler, de la militariștii japonezi îi expiră termenul de valabilitate.
*
Există pe lume grade diferite ale răului. A face distincție între gradele răului e poate cea mai importantă din truda morală ce se impune fiecăruia dintre noi. (...) Cine nu e în stare sau nu e dispus să așeze răul într-o ierarhie riscă să se transforme prin asta în slujitorul răului.
*
Conformismul, mersul orbește în turmă, obediența fără nicio reflecție și fără nicio obiecție, ardoarea atât de răspândită de a aparține unei grupări umane compacte și strâns unite sunt și ele cărămizile din care se construiește sufletul fanatic.
*
Una din trăsăturile cele mai pregnante după care se poate recunoaște un fanatic este năzuința lui fierbinte de a te schimba în așa fel încât să devii și tu ca el. (...) Fanaticul nu vrea câtuși de puțin să existe vreo deosebire între oameni.
*
Curiozitate și forță a imaginației: aceste două lucruri ne pun la dispoziție, poate, un vaccin parțial împotriva fanatismului.
*
Pe lângă curiozitate și imaginație, și umorul ar putea fi un antidot eficient împotriva fanatismului. dar mai ales autoironia, capacitatea de a râde de noi înșine. (...) Umorul presupune în general o anumită măsură de relativitate, de coborâre din înălțimile sublimului. Chiar dacă ești într-adevăr minunat, ai absolută dreptate și ești neprihănit ca neaua, tot merită uneori să răsară, și numai pentru o clipă, un drăcușor, un diavol mititel și glumeț, care să vină și să tragă cu ochiul, să râdă puțin de dreptatea ta absolută, de puritatea ta minunată, de cele sfinte și de ce e mai presus de orice îndoială, să-ți șifoneze un pic importanța și corectitudinea care dau peste margini.

Și în final:

Cartea se găsește pe site-ul Humanitas aici.

Jurnal de scriitor necitit (2) - Cronici și recenzii

Orice scriitor își dorește să aibă cronici și recenzii la cărți. Bune, dacă se poate. Uneori și cele rele aduc cititori, din curiozitate. Cel mai rău însă este să nu se vorbească despre cărțile tale.

Da, cronicile și recenziile aduc cititori și asta este știut foarte bine de cei care le scriu.

De influencer-ii literari.

Când am publicat „Felii de lămâie” m-am mirat să am recenzii și cronici din primele zile. Nu au fost multe, cum au probabil scriitorii consacrați, dar în final am putut spune că feliile nu au trecut neobservate. Câteva recenzii pe blogurile de specialitate, vreo două cronici în reviste literare. Nu în „România literară”, acolo nu. Câteva menționări în unele retrospective literare ale anului. Apoi o nominalizare pentru debut la premiile revistei „Observator cultural”.

M-am bucurat, chiar dacă unele cronici nu erau favorabile. Dar cartea părea să fi lăsat o urmă. Chiar m-am bucurat.

Apoi au urmat aproape trei ani de tăcere din partea mea. O singură povestire în revista „iocan”. Și în aprilie 2018 am publicat romanul „Spulberatic”.

Care nu a reușit deloc performanțele, modeste de altfel, ale volumului de povestiri. „Spulberatic” a avut extrem de puține recenzii, majoritatea pe bloguri personale (le mulțumesc, m-au bucurat mult) și extrem-extrem de puține pe bloguri literare (dintre cele literare, aș menționa Bookhub care a publicat două recenzii). Câteva postări pe Facebook. Cronici în reviste literare n-am văzut.

Ciudat este că mi s-au tot cerut interviuri. Chiar de la bloguri literare care nu au scris nimic despre carte. Și atunci m-am întrebat: oare contează mai puțin cartea decât răspunsurile mele la niște întrebări, de multe ori aceleași din alte interviuri?

La început m-am gândit că timing-ul apariției cărții, înainte de Bookfest, nu a fost bun. Că influencer-ii citesc cărțile pe care le vor prezenta acolo la lansări. Dar pe urmă a venit vacanța. Concediile. Apoi toamna și alte cărți care aveau nevoie de recenzii și cronici. Și, cumva, „Spulberatic” s-a dus la fund.  O carte care pare să nu existe. Nici pe blogurile literare, nici în reviste, nici în retrospectivele literare. Sau dacă este trecută în vreo retrospectivă, mai mult ca sigur e acolo, la coadă, unde sunt înșirate cărțile apărute și probabil necitite.

Știu că ceea ce spun acum sună patetic. Cineva ar putea să zică pe bună dreptate „ia te uită și la asta, a scris două cărți și vrea cronici. Nu știe că nimeni nu scrie despre cărțile care nu merită.”

Da, îmi asum faptul că ceea ce zic aici poate părea patetic&penibil&caraghios etc. Și știu că scriitorii se feresc grozav de asta. Sunt convinsă că mulți gândesc la fel, dar nu spun, sperând că până la urmă o să apară cronica aia pe care o așteaptă. Sau recenzia care-i va face cunoscuți în rândul cititorilor.

Dar cumva nu-mi mai pasă.

Deci.

Poate „Spulberatic” nu merită să se scrie despre ea.

Poate subiectul nu mai este de actualitate și lumea nu mai vrea să citească despre comunism. Deși cartea nu este doar despre asta. Deși am văzut recenzii&cronici la alte cărți care tratează aceeași perioadă. Dar ca să scrii despre ea, ar trebui s-o citești. Și cumva, am impresia că nu prea a fost citită în lumea literară. Deși editura a trimis exemplare la reviste și bloguri. La scriitori. Și eu am dat sau trimis cărți. Deși a trecut perioada nominalizărilor la premii literare, când se presupune că membrii juriilor au citit cărțile. Acum, ce să zic? Anul trecut s-a publicat mult. Doar la Polirom au apărut zeci de cărți ale autorilor români. Chiar le-au citit pe toate?

Poate or fi și scriitori&critici care au frunzărit-o și au lăsat-o deoparte, neinteresați de subiect.

Poate fiindcă anul trecut au fost multe reveniri ale scriitorilor consacrați, care în mod normal acaparează atenția lumii literare. Am auzit că unii scriitori, mai informați, își programează cărțile în funcție de asta. Nu public anul ăsta că o să scoată X o carte și o să ia toate premiile.

Mda.

Poate „Spulberatic” nu merită să se scrie despre ea, într-un an în care s-a publicat atâta. În fond cei care scriu despre cărți au un timp limitat pentru citit.

Poate am avut ghinion. Eu. Cartea.

Nu am de unde să știu.

Se spune că un scriitor confirmă abia la a doua carte. Eu bănuiesc că nu am confirmat, având în vedere lipsa totală de interes.

*

O să continui în postarea următoare cu câteva considerații despre lumea literară așa cum e văzută de un outsider. Și voi căuta câteva explicații.

Foto: Librăria Humanitas Oradea

Jurnal de scriitor necitit (1)

În ianuarie anul acesta s-au împlinit patru ani de când am debutat cu volumul de povestiri „Felii de lămâie” la Editura Polirom. A urmat romanul „Spulberatic” în 2018.

Așa că m-am gândit să fac un fel de bilanț cu lucrurile bune și mai puțin bune din perioada asta.

Doar că, atunci când am început să le pun pe hârtie (mai degrabă pe ecran), mi-am dat seama că o să fie mai multe cele mai puțin bune. Că nu prea am cu ce să mă laud.

Și de aici titlul postării.

*

Deci, de ce un „Jurnal de scriitor necitit”?

Un scriitor vrea să fie citit. Dincolo de ideea de scris în sine și de bucuria&truda&angoasa sau cum ar fi s-o numim a scrisului, scriitorii vor să fie citiți.

Cam ce a însemnat bucuria de a publica la o editură de top din România?

Tiraj în jur de o mie de exemplare, vândute pentru prima carte încet, foarte încet. Câți cititori, având în vedere că unii au cumpărat cartea, dar nu au citit-o? Mult mai puțini probabil. Nici cu „Spulberatic” nu stau lucrurile mai bine. Au trecut zece luni de la publicare, este încă la primul tiraj și încă „în stoc” pe site-ul editurii.

În 2018 „Felii de lămâie” a cunoscut o revigorare, publicată în ediție de buzunar în colecția Top10+ la Editura Polirom. M-am bucurat, bineînțeles. În momentele în care mă simțeam deprimată, mă uitam la cuvintele de pe prima pagină, ceva despre „cele mai îndrăgite cărți”.

Dar totuși? Asta înseamnă o carte îndrăgită? O mie și ceva de exemplare vândute în patru ani?
Da, știu, piața de carte din România e mică, se discută mult despre asta. Puțini scriitori reușesc mai mult. Poate. Poate nu. Tirajul este acel subiect tabu despre care nu prea se vorbește. Și, atunci când se vorbește, se aduce în discuție piața de carte și apoi, aproape invariabil, se dau exemple de scriitori celebri care n-au vândut mai nimic în timpul vieții sau care au fost descoperiți după ani și ani. Se mai lasă puțin loc pentru neprevăzut. Pentru speranță.

Oricum, ce pot spune după patru ani este că mă consider un scriitor necitit.

Puțini cititori, puțini scriitori care să-mi fi citit cărțile, recenzii și cronici și mai puține.

*

Deci, care ar fi lucrurile bune?

Cititorii, aceia puțini care mi-au citit cărțile. Ei mi-au adus bucuria. Cei care mi-au dat feedback. Chiar dacă negativ, a fost o dovadă că au citit cartea.

Întâlnirile cu cititorii la lansări.

Invitația Autograph Romania să lansez „Spulberatic” la Londra. Nu, fără legătură cu ICR. Bucuria de a vedea câți oameni au înfruntat ploaia londoneză ca să vină la lansare.

Aș zice că lucrurile bune au venit de la cititori și asta este de fapt ceea ce-și dorește un scriitor.

*

Să trecem atunci la cele mai puțin bune.

(în postările următoare însă)

Ce-am mai zis

Sunt aproape trei luni de când am postat ultima oară pe blog și mă gândesc pentru ce și pentru cine mai scriu pe aici, dacă nu distribui postările. O fac probabil ca să adun cumva într-un singur loc tot ceea ce ține de scrisul meu.

Mă gândeam zilele astea să încep un fel de jurnal de scriitor necitit. În care să-mi scriu nedumeririle și întrebările.

Deocamdată o să pun link-ul către un interviu recent, cu mirarea aferentă că în ultimul an mi s-au cerut și mi se cer interviuri de la site-uri care nu au făcut nicio recenzie la cărțile mele. Mi se pare oarecum ironic, ca și cum contează prea puțin ce am scris, contează ceea ce răspund la niște întrebări.

Deci aici este link-ul spre interviul pe care mi l-a luat Alina Vîlcan pentru site-ul Viitorul României.
Mi-am vărsat puțin din nemulțumiri și acolo.

Adică:

„ROMÂNIA. Cât de ofertantă este România pentru un scriitor de azi, atunci când vrei să o transformi în literatură?

Aș zice că, pentru un scriitor, România este ofertantă în subiecte.

Întrebarea pe care mi-o pun este dacă subiectul România, așa cum a fost și așa cum este acum, se mai află în preferințele cititorilor. Aud mereu cititori (nu toți, din fericire) care spun că nu citesc autori români. Că scriitorii români nu au imaginație și se cantonează în aceleași subiecte, iar cărțile lor le dau un sentiment de déjà vu. Și, într-un fel, pentru că am fost mai multă vreme cititor decât scriitor, înțeleg ce vor să spună. Cititorii vor mereu să afle lucruri noi. Să cunoască prin intermediul cărților oameni, întâmplări, locuri. Șansele ca un cititor român să afle ceva nou și incitant sunt mult mai mari atunci când citește o carte scrisă de un autor străin. Sau măcar dacă se petrece altundeva. Despre realitatea românească știu deja din experiența lor, din poveștile de familie sau de la orele de școală. Am citit de curând un interviu în care Ioan T. Morar spunea că „Șapte ani în Provence” a avut cel mai mare succes de cititori din tot ce a scris.

Așa că o să completez răspunsul meu: da, România este ofertantă pentru scriitori. Dar dacă vrei să ajungi la cititori trebuie să scrii despre altceva.”

*

„GENERAȚII. Considerați că generația dvs. de scriitori de la noi are anumite trăsături specifice? Care ați spune că sunt? Ce vă place cel mai mult la această generație și ce i-ați reproșa?

Întrebarea asta (sau mai bine zis grupul de întrebări) atinge un punct nevralgic. Pentru că eu nu simt că aparțin unei anume generații de scriitori. Am debutat târziu și îmi este greu să mă identific, să spun că aparțin generației de scriitori de aceeași vârstă cu mine, care la momentul debutului meu aveau deja multe cărți publicate. Erau deja niște nume. Dar nu simt nici că aș face parte din generația nouă de scriitori, în general mai tineri, care au debutat în aceeași perioadă cu mine. Într-un fel, simt că sunt lăsată pe dinafară la o împărțire a literaturii pe generații. Și din păcate critica de la noi operează foarte mult cu acest concept. 

Dar să mă întorc la întrebare. Scriitorii din generații diferite au experiențe de viață diferite și, în mod firesc, cele mai multe subiecte abordate vor fi legate de această experiență. Scriitorii de aceeași vârstă cu mine (de ei o să vorbesc, chiar dacă nu consider că fac parte din generația lor literară) au abordat, în mare măsură, subiecte legate de perioada comunistă. Și aici revin la ceea ce spuneam în răspunsul anterior. De multe ori subiectele preferate ale scriitorului nu se regăsesc în interesele cititorilor. Multă lume (cititori, dar și scriitori) consideră de exemplu că perioada comunistă este supra-reprezentată în literatura română a ultimelor decenii, așa că lasă deoparte cărțile care tratează, chiar și tangențial, această perioadă. Recunosc că mă întristează neglijarea acelui trecut și ridicarea din sprâncene, „ah, încă o carte despre comunism”, pentru că nu am deloc impresia că este suficient cunoscut și înțeles de către cei care nu l-au trăit.”

*

„SCHIMBĂRI. Ce v-ar plăcea să se schimbe în România culturală? 

Pentru România culturală sunt atât de multe lucruri pe care le-aș dori altfel, că nici nu știu cu ce să încep. De la o mai mare valorizare a culturii în societate, până la o altfel de relație între scriitori. 

S-a vorbit mult în ultima perioadă de scandalul legat de premiul de poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia, acordat cu bani cu tot și apoi cerut înapoi de la poetul Constantin Abăluță care n-a putut ajunge la decernarea de la Botoșani. Pentru ca în final premiul (o sumă consistentă) să fie acordat celui de pe locul al doilea, care a participat la eveniment. Și nu este singurul scandal care răzbate dincolo de cercurile și clicile literare ca să ajungă, într-o formă sau alta, la cititori și să le sape și mai mult încrederea în literatura română.

Dar dincolo de nedreptatea făcută, dincolo de discuțiile interminabile despre regulamente și finanțări, rămâne o întrebare. Cât mai valorează opera în fața entertainment-ului? Aș zice că pierde teren. Mult. Că a pierdut deja. Și nu vorbesc acum de excepții sau de strategii de marketing. Însă în ultima perioadă am avut din ce în ce mai mult impresia că un scriitor care nu dă bine în fața publicului sau care duce o viață retrasă, departe de lumea literară, este marginalizat și mai mult și își condamnă cărțile la anonimat. Poate mă înșel. Aș vrea să mă înșel. Dar dinamica grupurilor e necruțătoare.”

Și o poză zâmbitoare, la lansarea „Spulberatic” de la Londra. Foto credits: Alex Coman