vineri, 18 decembrie 2015

A Christmas Story

I must say from the beginning that I am the kind of person who loses things. All kinds of things. I started as a child: dolls, sandwiches and chocolates, backpacks full of books, hats and scarves, gloves, all disappeared, to the bewilderment and desperation of my parents. When I grew up I continued to lose old and new clothes, books, shoes (yes, if Cindarella's story hadn't already been written, it would have had to be written for me), handbags and wallets, documents of all kinds.


I've often wondered what happened with the things I lost. 
I tried to imagine another girl wearing my cap with reindeers or finding the solution to the equation with two unknowns that remained unsolved in the notebook forgotten on the bus. In some cases I found out, like the time I lost my wallet and a few days later I noticed that someone had bought ten lawnmowers with my credit card.

I recently saw, on the last page of a magazine, a small ad inviting readers to spend a day in "the Valley of Lost Objects." At first, I thought it was a joke or an offer for a vacation, so I didn't pay much attention. A few days later, when I was about to throw away the magazine, I noticed the address written in small italics, slightly blurred by some coffee stains.

It was a small street in my neighborhood and this aroused my curiosity. So one morning I stopped there. It looked like an ordinary place that I had passed alongside many times without noticing. I hesitated for a while in front of the door, but eventually I turned the doorknob and entered. I thought I would find someone to shed some light on this mystery. But nobody was waiting for me inside, so I went along a dim corridor, then another one, I moved half-heartedly through dark and increasingly-frozen halls, I went down and climbed up narrow stairs, wondering whether I had written the wrong address and gotten lost. In the end I arrived at another door and read the note on it: "the Valley of Lost Objects." There were also some pretty long and unclear instructions, saying that visitors could choose what they want from the valley. Something lost or something they dreamt about.
I had no patience to read to the end and I opened the door. I blinked at the light outside, where the December sun was enfolding everything in a white, cold mist. I took some hesitant steps, passing alongside mountains of buttons of all sizes and colors. As I continued, I left behind forests of umbrellas, hills of unmatched earrings, bracelets and rings of all kinds, other heaps with various nuts and bolts, nails, pens and pencils. There were many other items that you would never even know that you had lost.
Then I arrived at a place where several alleys met and I no longer knew which way to take. There were narrow paths lined with piles of shoes, some mismatched, some new and beautiful, put in boxes. I could have stopped to pick some, but curiosity urged me on, so I took a perpendicular path and came upon a place filled with bicycles. Farther ahead I saw plains full of cars, some old, worn or broken, some new luring you with bright paint silver chrome. I went down a random alley and I found myself in a huge meadow, crossed by long rows of shelves with books in all languages. Literature and manuals, diaries, cookbooks, atlases.



I went on farther, among every kind of things you could imagine, things long forgotten or missing, new things that you wouldn't even know had been invented. There was a blank silence in the valley of lost objects and I could only hear the echo of my footsteps. If they had a voice, none of these objects would have been here. But here they stood in piles or stacked on shelves, along the alleys, silently waiting to be picked by someone, sometime. To get back into the wide world, to resume a natural existence with people and for them. Because once the things are lost, they cease to belong to anyone.

Eventually I started going slower and slower, weary of my solitude among so many objects. I had already seen things that I wanted, which I could have taken and left. But something prevented me from doing this and I kept going along different alleys, among things that interested me less and less. Only later did I realize that I wanted to meet someone; it seemed strange and unearthly to be alone in such a place. Maybe somebody else is wandering here like me, I thought. So I went up on a stack of wood neatly arranged to be put on a fire and I looked into the distance. And I flinched, because I saw something red moving in an out-of-the-way alley. I went down quickly and rushed in that direction, but had to stop at every crossroad, unsure which way to take. I later found a tall ladder against a wall, I climbed up and, from there, again I saw the red silhouette. It seemed to be an old man in a red frock and a red hanging cap with a white tassel. He had a large bag in which he was stuffing all kinds of things from the alleys.
Hey! I cried, it's Santa! It's Santa Claus!



I started again to run after him, but no matter how I tried, he was always faster than me. I could not get to him.

But I was happy, so happy, because I had found the answer to my question and I was not sorry any more for all the things I had lost over time. They were in good hands.

Before leaving the valley, from a stack of clothes, I took a small cap with reindeers that reminded me of the one I had lost years ago. And while I was rushing to the exit, I smiled at the thought that in a few days Christmas would be here.

And Santa Claus, too.

(AV - december 2015)

 For the Romanian version here

Poveste de Crăciun

Trebuie să spun de la început că sunt genul de persoană care pierde lucruri. Orice fel de lucruri. Am început de mică: păpuși, sandvișuri și ciocolate, ghiozdane cu cărți, căciuli și fulare, mănuși, toate dispăreau fără urmă spre nedumerirea și disperarea părinților. Când am crescut am continuat să pierd haine vechi și noi, cărți, pantofi (dacă Cenușăreasa n-ar fi deja scrisă, ar fi trebuit să fie scrisă pentru mine), genți și portofele, acte de tot felul.

M-am întrebat adesea ce se întâmplă cu lucrurile pierdute. Am încercat să-mi imaginez o altă fetiță purtând căciulița mea cu reni sau găsind soluția la ecuația cu două necunoscute rămasă nerezolvată în caietul uitat în autobuz. În unele cazuri am aflat, ca atunci când am pierdut portofelul și, peste câteva zile, am constatat că cineva și-a cumpărat zece mașini de tuns iarba cu cardul meu.

De curând am văzut pe ultima pagină a unei reviste un mic anunț care invita cititorii să petreacă o zi în „Valea obiectelor pierdute”. Întâi am crezut că e o glumă sau poate o ofertă de vacanță, așa că nu i-am dat atenție. Abia peste câteva zile, când mă pregăteam să arunc revista, am remarcat adresa scrisă cu litere italice, puțin neclare din cauza petei de cafea de deasupra.

Era pe o stradă mică la mine în cartier și asta mi-a stârnit curiozitatea, așa că într-o dimineață m-am oprit acolo. Părea un loc obișnuit, pe lângă care trecusem de atâtea ori fără să-l observ. Am ezitat un timp în fața ușii, dar în final apoi am apăsat pe clanță și am intrat. Credeam că înăuntru o să fie cineva care să-mi lămurească misterul. Însă nu mă aștepta nimeni. Am dat doar de un hol întunecos, apoi altul, am înaintat prin semi-întuneric pe culoare din ce în ce mai îngheţate, am coborât și urcat scări înguste, întrebându-mă dacă nu cumva am notat greșit adresa și rătăcesc aiurea. Într-un târziu am ajuns în fața unei uși pe care scria: „Valea obiectelor pierdute”. Erau și niște instrucțiuni cam lungi și neclare, care spuneau că fiecare poate alege ce vrea. Ceva ce au pierdut sau ceva ce au visat.

N-am avut răbdare să le citesc până la capăt și am deschis ușa. Am clipit de la lumina de afară, unde soarele de decembrie albea totul cu străluciri reci. Mi-a luat ceva timp să mă obişnuiesc și am înaintat cu paşi şovăitori. Am trecut de munţii de nasturi de toate mărimile şi culorile, am lăsat în urmă pădurile de umbrele, dealurile de cercei desprecheaţi, inele, brăţări de tot felul. Alţi munţi cu felurite şuruburi şi piuliţe, cuie, pixuri şi creioane. Și alte obiecte de care nici nu-ți dai seama vreodată că le-ai pierdut.

Apoi drumurile s-au ramificat și eu nu mai știam pe unde s-o iau. În față poteci înguste, mărginite de mormane de pantofi, unii desperecheaţi, alţii noi şi frumoşi, aşezaţi în cutii. Aș fi putut să mă opresc și să aleg ceva, dar curiozitatea mă îndemna mai departe, așa că am luat-o pe o potecă perpendiculară şi am ajuns într-un loc plin cu biciclete. Mai încolo se vedeau câmpuri întregi cu maşini, unele vechi, uzate sau accidentate, altele noi, care te ademeneau cu vopseaua strălucitoare şi cromurile argintii.

Am mers pe o alee la întâmplare şi am nimerit într-o poiană imensă, brăzdată de șiruri lungi de rafturi cu cărţi în toate limbile. Cărţi de literatură, manuale, agende, cărţi de bucate, atlase.

Am mers mai departe, tot mai departe, printre toate lucrurile pe care ţi le puteai imagina, lucruri uitate sau dispărute de mult, lucruri noi de care nici nu ştiam că s-au inventat. Era o linişte deplină în valea obiectelor pierdute, nu se auzea decât ecoul paşilor mei. Dacă ar fi avut voce, toate obiectele astea nu ar fi ajuns aici. Dar aşa stăteau în mormane sau pe rafturi, pe marginea străzilor, stăteau în tăcere aşteptând să le aleagă cineva, cândva. Să ajungă din nou în lumea largă, să-şi reia existenţa firească alături de oameni şi pentru ei. Fiindcă lucrurile odată pierdute, au încetat să mai fie ale cuiva.

Treptat am început să merg tot mai încet, apăsată de singurătatea mea printre atâtea obiecte. Văzusem deja lucruri pe care le dorisem sau le doream încă, pe care aș fi putut să le iau și să plec. Dar ceva mă împiedica să fac asta și continuam să merg pe alte și alte alei, printre lucruri care mă interesau tot mai puțin. Abia într-un târziu mi-am dat seama că doream să întâlnesc pe cineva, mi se părea straniu să fiu singură într-un asemenea loc. Poate mai sunt oameni care rătăcesc pe aici la fel ca mine, m-am gândit. M-am suit atunci pe o stivă de lemne rânduite frumos pentru a fi puse pe foc și m-am uitat în zare. Și am tresărit, fiindcă mi s-a părut că văd ceva roșu mișcându-se pe o alee îndepărtată. Am coborât repede și am luat-o la goană în direcția aceea, dar la fiecare bifurcare de alei mă opream, neștiind pe unde s-o iau. Am găsit mai încolo o scară înaltă rezemată de un zid, m-am suit pe ea și, de acolo, am văzut iar silueta roșie. Avea o haină largă și o căciulă roșie cu ciucure alb. Și un sac mare în care îndesa tot felul de lucruri pe care le aduna de pe marginea aleilor.

Hei! Am strigat, e Moș Crăciun! E Moș Crăciun!
Am vrut să alerg după el, dar, oricât am încercat, n-am reușit să-l ajung. Mergea mereu mai repede ca mine.

Dar eram bucuroasă, foarte bucuroasă. Aflasem răspunsul la întrebarea mea și nu-mi mai părea rău de toate lucrurile pe care le pierdusem de-a lungul timpului. Erau pe mâini bune.

Înainte să plec, am luat dintr-un morman de haine de la marginea unei alei o căciuliță cu reni care semăna puțin cu cea pierdută de mine cu ani în urmă. Și, în timp ce mă grăbeam spre ieșire, am zâmbit la gândul că în câteva zile vine Crăciunul.


Și Moș Crăciun.

(AV -  decembrie 2015, povestire prelucrată pentru o petrecere de Crăciun)

versiunea în limba engleză aici

sâmbătă, 28 noiembrie 2015

Un an de felii de lămâie

Facebook tocmai mi-a amintit că acum un an primeam răspunsul de la Editura Polirom și „Feliile de lămâie” porneau pe drumul spre publicare. A urmat un an atât de amestecat încât mi-e greu să vorbesc despre el, bucuria de a putea ține cartea în mână s-a amestecat cu tristeți de tot felul (și o să spun aici doar că de curând am pierdut doi prieteni dragi).

Am tot scris aici pe blog despre nașterea cărții și despre lansări, despre cronici și tot felul de evenimente (se regăsesc pe blog sub tag-ul Felii de lămâie). Acum, că a trecut un an de la acel moment de bucurie, poate ar trebui să privesc în urmă cu puțină detașare și să văd ce mi-a adus cu adevărat acest an:

Mi-a adus cititori, nu atât de mulți câți mi-am dorit, dar numărul a fost compensat de căldura cu care mulți dintre ei (unii complet necunoscuți) mi-au împărtășit impresiile lor despre carte, despre personaje, felul cum unele întâmplări i-au emoționat sau amuzat, cum s-au regăsit în ele. Cred că asta a fost de fapt cea mai mare bucurie a mea legată de carte.

Mi-a adus cronici (bune și rele), invitații la evenimente, emisiuni la radio și interviuri. M-am bucurat să cunosc oameni care scriu cărți, care scriu despre cărți, care ajută cărțile să ajungă la cititori.  Și, chiar dacă nu este în firea mea să aleg lumina reflectoarelor, o perioadă am căutat-o, din dorința și speranța că așa „Feliile de lămâie” vor ajunge la cât mai mulți cititori. Prima jumătate a anului a fost atât de aglomerată, dacă e să mă gândesc că toate astea se suprapuneau peste un job full-time și peste responsabilități de familie, încât aproape am pierdut din vedere că toată agitația a pornit de la scris. Pentru care nu mai aveam deloc timp. Așa că am hotărât să fac un pas înapoi și să mă întorc la poveștile mele.

Dar îmi doresc în continuare ca „Feliile de lămâie” să ajungă la alți și alți cititori.

Nu prea am mai văzut cartea prin librării, și, chiar dacă o fi, e pitită mult prea bine, atât de bine că nu are nicio șansă să fie descoperită din întâmplare de un cititor, care să pună mâna pe ea, să o răsfoiască și să se hotărască apoi să o cumpere. Dar se poate comanda de pe net, de pe site-ul Editurii Polirom aici sau de pe Libris (cu transport gratuit) aici.


„Feliile de lămâie” își așteaptă încă cititorii. Ajutați-le cu un share.




(AV - 28 noiembrie 2015)

luni, 12 octombrie 2015

Fragment dintr-un roman în lucru


Eram în gimnaziu când tata mi-a arătat o casă pe o străduţă liniştită care dădea spre parcul Cișmigiu. Mi-a spus că fusese casa bunicilor, în care crescuse mama. Am privit-o atent în timp ce ne apropiam, cu o curiozitate pe care aș fi vrut-o detașată, dar care se transforma pe nesimțite, ca de fiecare dată când vorbeam despre bunici, într-o neliniște ciudată. Silueta albă a casei, desenată pe fundalul arămiu al cerului la apus, lăsa o impresie de soliditate. Era construită în stil neoclasic, cu demisol, parter înalt și etaj, cu o marchiză elegantă deasupra intrării. Pe frontispiciul casei se afla un basorelief complicat, iar dedesubt un șir de ferestre înalte, dincolo de care îmi imaginam un salon luxos, cu candelabre strălucitoare, în care doamne distinse dansaseră la brațul unor bărbați în frac. Dar când am ajuns în fața casei vraja s-a destrămat. De aproape arăta neîngrijită, cu zugrăveala scorojită pe alocuri și cu treptele de la intrare crăpate, cu basorelieful ciobit, încât blazonul de familie aflat pe medalionul din centrul lui devenise o sculptură haotică și de neînțeles.
- Mi-ar plăcea s-o văd pe dinăuntru. Tonul meu nu reușea să ascundă dezamăgirea. Cine locuieşte în ea?
- A fost împărţită în apartamente şi acum locuiesc mai multe familii.
- Oare o să mai fie vreodată a noastră?
Tata s-a uitat nemulţumit la mine.
- Puţin probabil. Nici nu ne trebuie, noi avem casa noastră, de la părinţii mei, e mai mică şi mai uşor de întreţinut. Şi nu cred că mamei tale i-ar mai plăcea să stea aici, amintirile ar fi prea dureroase. Cei care locuiesc acum sunt chiriaşi la stat de zeci de ani. Dacă, printr-o întorsătură a lucrurilor, s-ar da o lege care să returneze vechilor proprietari casele naţionalizate în '48, s-ar creea o nebunie. E o iluzie să crezi că poţi să reiei ceva de acolo de unde a fost întrerupt.

Mult mai tîrziu, când eram deja student în anul doi şi învăţam în București, în timp ce răsfoiam plictisit rubrica de mică publicitate din „Scînteia”, am văzut un anunţ: „Dau lecţii de pian pentru începători şi avansaţi. Rog seriozitate.” Nu era niciun număr de telefon, doar adresa. Casa bunicilor mei și un număr de apartament.
I-am arătat anunţul şi lui George, care ştia toată povestea.
- Nu mi se pare o idee bună, a zis. Ce rost are să răscoleşti trecutul?
- Păi ce crezi că poate fi rău, mă duc şi eu o dată, să văd cum arată pe dinăuntru.
Așa că într-o după-amiază însorită m-am înfiinţat acolo, cu ziarul în mână. Am intrat în curte, am urcat câteva trepte și am sunat la sonerie. Ochii mei priveau cu aviditate în jur, dar totul mă dezamăgea: curtea cu pavele sparte, grădina neîngrijită, petele de mucegai de pe pereți, marchiza din fier forjat a cărei sticlă groasă era străbătută de crăpături mari. Într-un târziu s-a deschis uşa și a apărut o doamnă de aproape optzeci de ani, slabă, cu faţa ridată, cu părul cărunt tuns scurt și cu nişte ochi albaştri încă pătrunzători. Purta o fustă de lână şi un pulover gros. M-am prezentat şi am spus că am venit pentru lecţiile de pian. M-a poftit în casă şi a pornit pe scări înaintea mea, ținându-se strâns de balustrada alunecoasă.
Mă uitam curios în jur, încercând să memorez tot ce mă înconjura, dar ceea ce vedeam înăuntru era la fel de dezolant. Scara șerpuia întunecoasă, iar de jur împrejur doar pereţi scorojiţi, zugrăveală desprinsă, stucaturi ciobite şi miros de mucegai. Am ajuns la etaj, am cotit pe un coridor şi am intrat în apartament. Care era format dintr-o singură cameră ticsită de mobile, încât abia puteam păşi. Din tavan atârna un candelabru amplu, cu picurii de cristal prăfuiți, iar singurul bec aprins, prăfuit și el, dădea o lumină tulbure şi deprimantă. Doamna a văzut că mă împiedic de mobile şi a mai aprins un bec.
- Ia loc, te rog.
Mi-a indicat un scaun aproape de pianina dintr-un colț al camerei, apoi s-a aşezat pe un taburet.
- Mă numesc Margareta Vernescu. Dau lecţii de pian şi de franceză.
Stătea foarte dreaptă și mă cântărea din priviri.
- Nu mă aşteptam să vină un băiat. De obicei vin fete sau copii. Cu atât mai puțin acum, se pare că-i o perioadă grea, am mai dat anunţul acum o lună şi n-a venit nimeni.
Nici eu nu mă aşteptasem ca o persoană atât de bătrână să aibă aşa o privire cercetătoare. Mă simţeam ca în pielea goală. Şi mai trebuia să-i spun şi istoria pe care o inventasem ca motiv.
- Deci te interesează pianul?
- Da. Îmi ardeau obrajii. M-am gândit să-i fac o surpriză mamei mele şi de ziua ei să-i cânt la pian o melodie. Ceva nu chiar foarte simplu, să vadă că am făcut un efort pentru asta.
Părea neîncrezătoare când m-a întrebat:
- Mama ta cântă la pian?
- Da.
- E pianistă?
- Nu, e medic dentist.
- În București?
Ia te uită, eu vin aici pe post de Sherlock Holmes şi ea îmi ia un interogatoriu în toată regula.
- Nu.
I-am spus că sunt student.
M-a întrebat unde, în ce an, ce note am.
Îi răspundeam și mă uitam în jur. Din poziţia asta vedeam toată camera. O masă din lemn de mahon, înconjurată de scaune cu spătare înalte, două fotolii înalte și ele, toate cu tapițerie care odată fusese roșu cardinal, acum roasă și destrămată. O vitrina care etala cu discreție porțelanuri prăfuite în spatele geamurilor de cristal. Pe latura opusă pianului se afla un pat mare, dublu, acoperit cu o cuvertură de brocart în care arabescurile cu nuanțe de grena și auriu nu mai străluceau de zeci de ani. Încercam să nu par indiscret, dar privirile mi-au fost atrase de două tablouri înalte, atârnate deasupra patului, din care zâmbeau încremenit un bărbat şi o femeie. Amândoi erau în picioare, bărbatul îmbrăcat în redingotă, brunet, cu mustaţă şi expresie arogantă, iar femeia, tot brunetă, cu părul strâns în coc, purta o rochie vişinie cu decolteu rotund, iar în mână ținea o garoafă albă. Avea o frumuseţe distinsă, dar rece, şi am recunoscut ochii albaştri cercetători care mă întâmpinaseră.
Nu-mi venea să cred. Deci bătrâna din faţa mea era una şi aceeaşi cu femeia cea frumoasă din tablou. Mi-a observat privirea şi a zis:
- Tablourile astea ni le-a făcut un pictor la Paris, ultima dată când am fost cu soţul meu acolo înainte de război. Aveam treizeci și cinci de ani.
Deci i-am apreciat bine vârsta, aproape optzeci. Şi-a dat seama că făceam socoteala în gând, dar n-a zis nimic.
- Şi ce-ai vrea să pregăteşti pentru mama ta?
Nu mă gândisem la asta, și oricum, nu mai ascultasem muzică clasică de multă vreme. Mă rog, alte priorităţi. Iar fetele cu care mă giugiuleam aveau alte preferinţe muzicale.
- Poate găsiţi dumneavoastră ceva.
- Când e ziua mamei tale?
Am improvizat la repezeală, ca să nu-i spun că tocmai trecuse.
- În mai. Pe douăzeci.
- Bine, să vedem ce putem face până atunci.

Abia dacă mai ştiam notele, aşa că m-a luat de la zero. Mă întrebam cum de-a înghiţit o asemenea gogoaşă, și asta îmi dădea un sentiment de neplăcere nedefinită, ca o măsea care te zgândăre cu o durere surdă. Abia după ce am plecat, stabilind o nouă întâlnire pentru săptămâna următoare, mi-am dat seama. Oricine putea veni aşa, orice ticălos, care pentru câţiva bănuţi şi boarfe vechi, să-i dea în cap. I-am povestit lui George şi el a fost de părere că o duce atât de rău cu banii, încât e obligată să facă asta.
- Şi dacă n-a avut niciun client data trecută, a riscat cu tine.
 I-am tras un ghiont şi am schimbat subiectul, nu voiam să vadă cât mă tulburase toată treaba asta. Nu ştiam nici eu ce mă impresionase mai tare. Faptul că intrasem în casa aceea, atmosfera stătută care n-avea nimic de-a face cu ceea ce-mi imaginasem, sau ea, femeia care acum patruzeci și cinci de ani fusese pictată la Paris, iar acum, ca să poată trăi, era nevoită să dea lecţii de pian pentru orice dobitoc dispus să-i plătească.

Săptămâna următoare i-am dus un pachet de cafea şi unul de unt. Deja se găseau destul de greu.
- Nu te mai chinui pentru mine, mi-a zis, eu mă mulţumesc cu puţin. Iar alimente pe care să le pun în frigider chiar nu-i cazul să-mi aduci. Bucătăria e la comun, şi dacă las ceva în frigider, poate să dispară până a doua zi. Mai ales ceva ce nu se găseşte.
Mi s-a părut o mizerie groaznică.
- Cum adică, vă fură din frigider?
S-a uitat la mine cu un zâmbet subţire.
- E un termen cam dur. Să zicem că se servesc, fiindcă au nevoie. Bucătăria e mică și două familii nu pot găti în acelaşi timp, ne-am făcut program, doar că atunci când e rândul meu, ceilalţi vin şi ei, să facă un ceai, să fiarbă un ou, îmi cer una, alta, şi nu-mi dau nimic înapoi. E greu la comun. Cu baia nu mai zic, când mă duc să mă spăl, niciodată nu mai e apă caldă, ei au prioritate fiindcă au copii.
Eram indignat, dar nu-mi dădeam seama ce-aş putea face. Am întrebat-o aşa, într-o doară, că ştiam răspunsul:
- A fost casa dumneavoastră?
- Nu. Am avut o casă două străzi mai încolo şi după naţionalizare au făcut în ea sediu pentru tineretul comunist, aşa că m-au evacuat şi mi-au dat o cameră aici. Au vrut și aici să facă sediu pentru nu-mai-știu-ce, dar până la urmă a scăpat.
- Îi cunoşteaţi pe proprietarii de aici?
Speram că nu mi-a tremurat vocea, că nu mi-a simţit respiraţia întretăiată, că nu m-am dat de gol în vreun fel.
- Puţin. Domnul era avocat, la fel ca soţul meu, ei se cunoșteau bine de la tribunal. Au murit de mult, și el și ea. Parcă aveau o fată, dar nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu ea. Poate a avut mai mult noroc ca mine, în fond era tânără. Totul e mai uşor când eşti tânăr, mai ai putere s-o iei de la capăt. Pentru mine a fost foarte greu.
N-a mai spus nimic de bunicii mei, iar eu nu știam cum să aduc din nou vorba. Am continuat la întâmplare:
- Şi soţul dumneavoastră?
- Şi pentru el a fost greu. Nu s-a putut acomoda cu noul regim. Nu l-au lăsat să lucreze ca avocat și el n-a vrut niciodată să facă altceva.
A tăcut o perioadă şi eu n-am întrerupt-o.
- Am lucrat eu ca să avem din ce trăi. Profesoară nu m-au lăsat, așa că m-am angajat la o fabrică de ţesături. Muncitoare. Acolo mi-am stricat ochii, toată ziua cu firele alea.
Chiar nu ştiam ce-aş putea zice ca s-o fac să se simtă mai bine.
- Mă gândeam că nu e bine să daţi anunţuri la ziar, poate oricine să vină, cu cine ştie ce gânduri ascunse.
S-a uitat la mine fără să zâmbească.
- Aşa ca tine?
Îmi ardeau obrajii, iar ea mă privea întrebător.
Nu ştiam ce să fac, mi se părea că am venit aici ca un nemernic, să scotocesc vieţile oamenilor. N-am zis nimic şi am început să facem game. Ceva mai plictisitor nu putea exista. Nu-mi aminteam termenul care descrie amorţeala creierului, dar cam aşa ceva simţeam eu.
- Trebuie să mai facem câteva şedinţe cu game înainte să trecem la chestiuni elementare.
Mi-a văzut faţa disperată şi a întrebat:
- Ei, îmi spui?
- Ce anume?
- De ce ai venit.
Atunci i-am spus. Oricum nu mă crezuse de la început, aşa mi-a zis, dar figura mea i-a inspirat încredere.
S-a uitat la mine cu tristeţe.
- Deci eşti nepotul avocatului V.
Nu îndrăzneam să ridic ochii sub privirea ei atentă.
- Nu semeni. Deși... nu știu, parcă ai ceva din aerul lui. Cu care dădea gata orice femeie. N-am cunoscut bărbat care să aibă așa succes la femei, fără să fie de fapt frumos.
Am ridicat ochii, dar i-am mutat repede pe tabloul de pe perete. Măcar privirea de acolo era înlemnită în timp.
- Mda... ai ochii lui. Și bărbia cu gropiță. Nasul e altfel și de asta la prima vedere nu mi-am dat seama. Ia spune, tu cum stai cu fetele?
M-am uitat la ea un pic nemulțumit.
- Nu-mi spune, că-mi închipui singură. Ai grijă. Ai mare grijă. Ridicase tonul. Dar poate semeni cu el doar la partea cu fetele.
Nu mă scăpa din priviri și mă întrebam dacă și ea fusese îndrăgostită de bunicul. Dar a schimbat vorba.
- Şi mama ta, cu ce ai zis că se ocupă?
- E dentistă.
- Ei, vezi, am avut dreptate, s-a descurcat. Fiecare om are şansa lui, totul e să n-o piardă. S-o observe la timp şi s-o apuce. Uită-te la mine. Sunt o femeie care n-a ştiut să-şi apuce şansa. A privit-o şi a lăsat-o să plece.
Avea un ton aşa vehement, că mă întrebam dacă nu face o criză. Şi-a dat seama şi a coborât glasul.
- Trebuie să am grijă să nu vorbesc prea tare, că mă aud vecinii. Ei stau la pândă, ar da orice să mă scoată de aici, ca să-mi ia camera. Uneori mă gândesc că o să mă otrăvească. Pot să-mi pună ceva în mâncare şi apoi cine o să se mai intereseze de o bătrână ca mine, singură pe lume.
Mi se părea că se ambalase cam tare, acum bătea şi câmpii. Probabil vecinii îi făceau viaţa amară, dar nici chiar aşa.
A continuat mai încet:
- Nu m-am căsătorit din dragoste. A fost o căsătorie aranjată de părinţi, care au considerat că era o partidă bună. Bogat, frumos, avocat de succes, cu doar zece ani mai mare ca mine. Ce-mi puteam dori mai mult... Căsnicia noastră era normală. Dar pe la treizeci de ani m-am îndrăgostit de un grec. Un pictor.
A văzut că m-am uitat la tablouri şi a zis:
- Nu, nu el le-a pictat, astea au fost făcute mai târziu. Pictorul ăsta venise în România şi s-a îndrăgostit de mine. Era dintr-o familie bună şi avea bani, picta doar din pasiune. Mi-a propus să fug cu el.
Rămăsese visătoare şi nu mai spunea nimic.
Într-un târziu am întrebat-o:
- Şi ce-aţi făcut?
- Păi nu vezi, am rămas aici, s-a răstit la mine. Îl iubeam, dar mi-a fost teamă. M-am gândit că un artist e boem, azi e aici, mâine acolo, azi cu una, mâine cu alta. Mi-a fost teamă că o să ajung frunză în vânt. Acasă aveam stabilitate, situaţie.
S-a uitat la mine şi a repetat:
- Stabilitate. Situaţie. Rahat!
A ţipat:
- Rahat! Am zis rahat!
Nu ştiam ce să fac. Din apartamentul de alături se auzeau bătăi în perete şi atunci a tăcut.
După mult timp a zis din nou, de data asta încet:
- Rahat!
Apoi:
- Hai să mai facem nişte game, să nu zici că mă plăteşti degeaba.


Când am plecat în seara aia eram terminat. Mă gândeam la bunicii mei, care muriseră demult. Dar şi agonia asta de peste treizeci de ani, prizonieră într-un prezent mizer, cu mintea rătăcind printre amintirile unei lumi dispărute, uitate. Să regreţi mereu şansele pierdute, să construieşti scenarii, variante ale unei vieţi care ar fi fost posibilă. Să nu mai ai nimic. Decât imaginaţia. Și memoria. Atât cât mai sunt şi ele la îndemână.

(AV - octombrie 2015)

vineri, 11 septembrie 2015

Ce s-a mai zis despre „Felii de lămâie”

N-am mai adunat de mult cronicile și recenziile la „Felii de lămâie” și m-am gândit că e un moment bun acum, când afară plouă ca în noiembrie, eu stau acasă răcită bocnă și mă tratez cu un ceai cu lămâie.

Au trecut mai bine de opt luni de la apariția cărții, între timp site-ul Polirom arată că mai are doar ultimele exemplare, pe site-ul Elefant s-a epuizat, dar încă se mai găsește în librării. În perioada asta am primit multe semnale de la cititori, au apărut cronici în reviste, s-a scris despre ea pe bloguri de lectură, s-a vorbit la televizor și la radio.


Adică:

Pe site-ul Bookaholic recenzia Laurei CÂLȚEA, o găsiți integral aici.
„Scriitură frumoasă și îngrijită, într-un stil matur, pe deplin format, fără sincope, personaje reușite, o foarte bună analiză a complicatelor relații între oameni (fie că e vorba de cupluri, de relații de familie, de cunoștințe vechi sau întâmplătoare), o punte necesară între lumea de dinainte și lumea de după decembrie ’89, nu falia oglindită până acum în filme și cărți, ci continuitatea dintre cele două lumi (și cu bune și cu rele: amintiri recuperate, frustrări înăbușite, existențe frânte și veleități de proaspăt îmbogățiți, himera Occidentului și a vieții de dincolo, care încă ne bântuie), Felii de lămâie e o minunată cură de literatură bună, care ar trebui luată în doze mici și cu pauze pentru reflecție între povestiri.”

Dan C. MIHAILESCU a prezentat cartea la ProTV la emisiunea „Omul care aduce cartea”, înregistrarea aici. „Un volum amărui, de o feminitate incomodă.”

George NEAGOE, iulie 2015, in Apostrof nr. 7(302), articolul integral aici.
Felii de lamiie (Ed. Polirom, 2015) este prima carte semnata de Anca Vieru. Postari pe site-ul personal –http://ancadevieru.blogspot.ro – au anuntat debutul matur, dezinhibat, netributar. Cuvintele sunt dispuse in structuri cu dobinda. Naturaletea livrescului recupereaza trasaturi de la Mircea Nedelciu si de la Florin Manolescu. Tehnica de lucru o apropie de munca zetarilor. Anca Vieru a intrat deja in categoria meseriasilor literaturii. Prozele nu-si tradeaza retetele. Neindoielnic, a contat si formatia realista a autoarei. Stilul asezat provine, printre altele, dintr-o dibacie matematica (ars combinatoria). Volumul functioneaza ca un joc de strategie. Protagonist e cititorul, chemat sa adune indicii. Dar nu va fi obligat sa dea peste talisman. Se va descurca. [...]
E o dragoste caragialiana in Felii de lamiie. Anca Vieru scrie despre oraseni suciti, corporatisti bezmetici, copii agitati de mediile virtuale si babe impulsive. Prozatoarea transmite, mutatis mutandis, seninatatea emanata de Fanus Neagu, Nicolae Velea si D. R. Popescu, in jurul lui 1960, cind scriau despre adevarata lume din jurul lor.”

Adrian G. ROMILA, iunie 2015, in Luceafarul de dimineata nr. 6, cronica integrală aici.
„Feliile prozastice se asaza una linga alta, desprinse din acelasi intreg, dar fiecare cu aroma si textura ei unica, fiecare cu surprizele si cu adresantul ei imaginar. Asistam la instantanee de viata autohtona, surprinse, ca-ntr-un insectar, de boldul hotarit al unei viziuni unice. Foarte promitatoare, ca debut, Felii de lamiie e o carte care confirma valoarea prozei de data recenta si, totodata, talentul scriitoarei.”


Calin CRACIUN, 23 mai 2015, in Vatra, cronica integrală (mai puțin favorabilă) aici.
„Scriitura e mereu fluida, marcata de o oralitate care n-are nimic de-a face cu obscenitatea gratuita si fortata a unor contemporani in voga, fiind cantonata intr-o decenta deloc nefireasca, nicidecum suparatoare sau anacronica. Starile resimtite pe parcursul lecturii sint de asemeni complexe si subtil construite. Tristetea, ironia fina, comicul, nelinistea sau temerea, pe alocuri grotescul sint imbinate in subiecte ce fotografiaza in general scene orasenesti, de la bloc, fie el din vremea comunista sau corporatista.”

LuciaT pe blogul Terorism de cititoare, o recenzie care m-a bucurat tare, tare mult, aici.
„Proză scurtă, debut. E citită şi discutată (sunt deja multe recenzii, cel puţin pe net). Merită şi nu era chiar de la sine înţeles – autoarea nu era cunoscută (eu n-auzisem de ea, poate alţii o ştiau deja, dar eu nu) şi nu e din vreo tânără generaţie cu vreun program cool. Nu ştiu cum de s-au adunat atâtea recenzii la un debut de proză scurtă al unei autoare necunoscute, dar asta arată mai ales ce foame năprasnică avem, noi, cititorii, de cărţi citibile, pur şi simplu citibile. Asta e prima calitate a cărţii, una evidentă, săritoare în ochi: o citeşti fără să te chinuieşti, fără să dai ochii peste cap de exasperare, fără sentimente patriotice (gen da, e cam enervantă pe ici, pe colo, da’ hai să strângem din dinţi şi să trecem peste asta, pentru că e frumos şi nobil să susţinem literatura română). Şi bine scrisă, măcar onorabilă din punctul ăsta de vedere. Nici prea sus, nici prea jos, nici pretenţioasă şi experimentală, nici de consum rapid. Nici nu dispreţuieşte mici trucuri simpatice de atras cititorii (finaluri în poantă, umor de tranziţie, ştiţi voi de care, de ăla cu administratorul de bloc, amoruri un pic romanţioase, referinţe pop foarte fresh, inclusiv Rihanna etc.), nici nu face compromisuri jenante. De citit. Şi sper că urmează un roman!”
Andreea Iulia TOMA pe BookHub, recenzia o găsiți aici.
„Privit în ansamblul său, volumul de povestiri pare un mozaic ce își culege omogenitatea din diversitatea elementelor sale – stilurile diferite, subiectele inedite, perspectivele, personajele. Liantul lor pare a fi senzația ce te însoțește pe tot parcursul lecturii – acel gust dulce-amărui de care pomeneam. Adeseori ți-ai dori să afli mai mult, ce-a fost de fapt, ce-a urmat după, cum s-au rezolvat toate.

Laura APETROIE, pe Bookcaffe, recenzia o găsiți aici.
„Felii de lamiie  – o limonada dulce-acrisoara, foarte rece. Asta este, in mare, parerea mea. Asta mi-a fost senzatia pe tot parcursul lecturii.  Asa am simtit aceasta carte. Exact asa am savurat-o, asa cum m-as delecta cu o limonada delicioasa, pe malul marii.  M-am bucurat de savoarea ei, de gustul ei. Cind mai dulce, cind mai acrisoara, dar mereu gata sa ma ia pe nepregatite, sa ma surprinda si sa ma incinte la maxim.”

Ultima pe care o să o menționez este de la o cititoare și blogăriță foarte tânără, Yuki Black, recenzia este aici. Vă invit s-o citiți și să-i răsfoiți blogul.

Cred că mai sunt și altele, sper să mai apară altele, așa că o să mai fac update la postarea asta. 

Și înainte de final, un interviu pe care mi l-a luat Constantin PIȘTEA pentru BookHub, aici.

Și acum mă întorc la feliile de lămâie din ceai :)


Update 1: postarea anterioară cu primele recenzii o găsiți aici.

sâmbătă, 1 august 2015

Despre „Lectura de joi” și încă ceva

A fost căldură mare în penultima zi de iulie, zi care a dat startul „Lecturilor de joi” în „Grădina de citit” a Bibliotecii Metropolitane București (BMB).

Asta pentru că începând cu 30 iulie 2015, în fiecare joi, de la ora 19.00, timp de 10 ediții, agenția AdLittera organizează „Lectura de Joi” în sediul central al BMB în cadrul programului „Cultura pentru toți”.


M-am bucurat să fiu invitată la prima lectură, unde am participat cu două povestiri din „Felii de lămâie”, alături de Florin Iaru și Cristina Andrei, cu Eli Bădică moderator și Cristian Burcovschi organizator.

Era atât de cald că am fost gata-gata să citesc „Zi liberă”, care are acțiunea iarna pe zăpadă, însă până la urmă am ales alte două povestiri: „Ochiul de iepure”  și „Numărul apelat este nealocat”, aceasta din urmă pentru că se potrivea de minune cu romanul Cristinei Andrei „Abonatul nu poate fi contactat”. Florin Iaru a citit din volumul „Povestiri cu final schimbat”, dar și câteva texte noi, absolut savuroase, iar Cristina Andrei fragmente din romanul ei (care m-au convins să-l citesc J). Eli Bădică ne-a mai pus câteva întrebări, noi am răspuns, am avut prilejul să cunosc persoane noi, pe care le știam doar de pe Facebook.



A fost o atmosferă plăcută și relaxată, cu un public nesperat pentru o zi în care mai degrabă te-ai fi ascuns la aer condiționat decât să stai afară pe terasă.


P.S. Aș fi putut să închei aici postarea, într-o notă optimistă. Am văzut însă niște comentarii pe Facebook și în blogosferă, cum că noi, cei trei autori prezenți acolo, am spus că ne-am apucat de proză oarecum din întâmplare și ne-a ieșit, iar asta aruncă în derizoriu literatura și scrisul.

Eu văd altfel lucrurile. E adevărat că m-am apucat de scris târziu și venind din cu totul alt domeniu decât cel literar și de aceea, la fiecare interviu, când am fost întrebată cum de m-am apucat de scris, am răspuns mereu altceva. Pentru că, mai degrabă decât un moment clar în care să zic: „vreau să scriu”, au existat multe lucruri, mărunte sau nu, care m-au condus pe drumul ăsta. Cărți care m-au marcat, alte cărți care m-au făcut să visez cu ochii deschiși, întâlniri cu anumiți oameni, întrebări, gânduri. Toate astea s-au cristalizat la un moment dat și atunci am început să scriu. Poate fi considerată asta o întâmplare? Depinde cum privești. Dacă faci parte dintre cei care au știut de foarte mici că vor să scrie, poate fi considerată o întâmplare. Dar eu nu văd lucrurile așa. Pentru mine nu a fost o întâmplare.

Și acum să repet și aici ce am zis joi la întrebarea lui Eli. Ideea era aceeași, că mi-am dat seama de dorința mea de a scrie acum vreo șase-șapte ani, dar privind în urmă văd alte întâmplări-discuții-cărți mult mai vechi, care m-au condus la acel moment. Și ca să dau un exemplu am povestit un final de carte citită cu mult timp în urmă („Clubul putregaiurilor” de Jonathan Coe), care mi-a deschis un fel de ușă către bucătăria unui scriitor. Finalul m-a dus cu gândul la ceea ce în matematică se numește „artificiu de calcul”. Pentru că autorul a vrut să ne arate ce se întâmplă mai departe, în viitor, fără să ne spună exact. Mai jos este o poză cu pagina respectivă din carte, pentru cei care vor să se lămurească.




Și ca să închei, aș vrea să spun, nu neapărat în legătură cu evenimentul de joi, că multe lucruri care au schimbat lumea au fost făcute sau descoperite din întâmplare. Nu cred că asta le face derizorii. 

(AV - 1 august 2015)

miercuri, 1 iulie 2015

Ploaie și felii de lămâie la Brașov

Lansarea de la Brașov a fost cu ploaie și frig, dar în librăria Humanitas nu s-a simțit asta. Au fost zâmbete și voie bună, am băut ceai fierbinte cu lămâie, iar la începutul lansării se auzea în surdină melodia „Lemon Tree” a celor de la Fools Garden.

Petronela Rotar și Mihail Vakulovski au vorbit tare frumos despre carte, cu ocazia asta am aflat povestirile lor preferate din volum: „Zâni și Iubi” i-a plăcut Petronelei și „Din Veneția cu drag” lui Mihail; aceasta din urmă va apărea, de altfel, în numărul viitor al revistei Tiuk!

Anca Zaharia a citit poezii din volumul ei care va apărea în toamnă și eu am citit iar din „Tanța recită Luceafărul”.

Am și câteva filmulețe făcute de Adrian, dar n-am reușit să încarc decât unul  - laptopul meu este din ce în ce mai des în grevă de internet, cred că-mi dă semnale că trebuie să mă reîntorc serios la scris :)



Și câteva poze, ca să se vadă ce corelare perfectă a fost între noi: Petronela cu ghetele galbene după care am tânjit eu toată iarna, Anca Zaharia în pulover galben, iar eu cu bluza cu lămâi :)









Și în încheiere, cu toate mulțumirile mele invitaților și echipei de la Librăria Humanitas, melodia celor de la Fools Garden:



(AV - iulie 2015)