Poveste de Crăciun

Trebuie să spun de la început că sunt genul de persoană care pierde lucruri. Orice fel de lucruri. Am început de mică: păpuși, sandvișuri și ciocolate, ghiozdane cu cărți, căciuli și fulare, mănuși, toate dispăreau fără urmă spre nedumerirea și disperarea părinților. Când am crescut am continuat să pierd haine vechi și noi, cărți, pantofi (dacă Cenușăreasa n-ar fi deja scrisă, ar fi trebuit să fie scrisă pentru mine), genți și portofele, acte de tot felul.

M-am întrebat adesea ce se întâmplă cu lucrurile pierdute. Am încercat să-mi imaginez o altă fetiță purtând căciulița mea cu reni sau găsind soluția la ecuația cu două necunoscute rămasă nerezolvată în caietul uitat în autobuz. În unele cazuri am aflat, ca atunci când am pierdut portofelul și, peste câteva zile, am constatat că cineva și-a cumpărat zece mașini de tuns iarba cu cardul meu.

De curând am văzut pe ultima pagină a unei reviste un mic anunț care invita cititorii să petreacă o zi în „Valea obiectelor pierdute”. Întâi am crezut că e o glumă sau poate o ofertă de vacanță, așa că nu i-am dat atenție. Abia peste câteva zile, când mă pregăteam să arunc revista, am remarcat adresa scrisă cu litere italice, puțin neclare din cauza petei de cafea de deasupra.

Era pe o stradă mică la mine în cartier și asta mi-a stârnit curiozitatea, așa că într-o dimineață m-am oprit acolo. Părea un loc obișnuit, pe lângă care trecusem de atâtea ori fără să-l observ. Am ezitat un timp în fața ușii, dar în final apoi am apăsat pe clanță și am intrat. Credeam că înăuntru o să fie cineva care să-mi lămurească misterul. Însă nu mă aștepta nimeni. Am dat doar de un hol întunecos, apoi altul, am înaintat prin semi-întuneric pe culoare din ce în ce mai îngheţate, am coborât și urcat scări înguste, întrebându-mă dacă nu cumva am notat greșit adresa și rătăcesc aiurea. Într-un târziu am ajuns în fața unei uși pe care scria: „Valea obiectelor pierdute”. Erau și niște instrucțiuni cam lungi și neclare, care spuneau că fiecare poate alege ce vrea. Ceva ce au pierdut sau ceva ce au visat.

N-am avut răbdare să le citesc până la capăt și am deschis ușa. Am clipit de la lumina de afară, unde soarele de decembrie albea totul cu străluciri reci. Mi-a luat ceva timp să mă obişnuiesc și am înaintat cu paşi şovăitori. Am trecut de munţii de nasturi de toate mărimile şi culorile, am lăsat în urmă pădurile de umbrele, dealurile de cercei desprecheaţi, inele, brăţări de tot felul. Alţi munţi cu felurite şuruburi şi piuliţe, cuie, pixuri şi creioane. Și alte obiecte de care nici nu-ți dai seama vreodată că le-ai pierdut.

Apoi drumurile s-au ramificat și eu nu mai știam pe unde s-o iau. În față poteci înguste, mărginite de mormane de pantofi, unii desperecheaţi, alţii noi şi frumoşi, aşezaţi în cutii. Aș fi putut să mă opresc și să aleg ceva, dar curiozitatea mă îndemna mai departe, așa că am luat-o pe o potecă perpendiculară şi am ajuns într-un loc plin cu biciclete. Mai încolo se vedeau câmpuri întregi cu maşini, unele vechi, uzate sau accidentate, altele noi, care te ademeneau cu vopseaua strălucitoare şi cromurile argintii.

Am mers pe o alee la întâmplare şi am nimerit într-o poiană imensă, brăzdată de șiruri lungi de rafturi cu cărţi în toate limbile. Cărţi de literatură, manuale, agende, cărţi de bucate, atlase.

Am mers mai departe, tot mai departe, printre toate lucrurile pe care ţi le puteai imagina, lucruri uitate sau dispărute de mult, lucruri noi de care nici nu ştiam că s-au inventat. Era o linişte deplină în valea obiectelor pierdute, nu se auzea decât ecoul paşilor mei. Dacă ar fi avut voce, toate obiectele astea nu ar fi ajuns aici. Dar aşa stăteau în mormane sau pe rafturi, pe marginea străzilor, stăteau în tăcere aşteptând să le aleagă cineva, cândva. Să ajungă din nou în lumea largă, să-şi reia existenţa firească alături de oameni şi pentru ei. Fiindcă lucrurile odată pierdute, au încetat să mai fie ale cuiva.

Treptat am început să merg tot mai încet, apăsată de singurătatea mea printre atâtea obiecte. Văzusem deja lucruri pe care le dorisem sau le doream încă, pe care aș fi putut să le iau și să plec. Dar ceva mă împiedica să fac asta și continuam să merg pe alte și alte alei, printre lucruri care mă interesau tot mai puțin. Abia într-un târziu mi-am dat seama că doream să întâlnesc pe cineva, mi se părea straniu să fiu singură într-un asemenea loc. Poate mai sunt oameni care rătăcesc pe aici la fel ca mine, m-am gândit. M-am suit atunci pe o stivă de lemne rânduite frumos pentru a fi puse pe foc și m-am uitat în zare. Și am tresărit, fiindcă mi s-a părut că văd ceva roșu mișcându-se pe o alee îndepărtată. Am coborât repede și am luat-o la goană în direcția aceea, dar la fiecare bifurcare de alei mă opream, neștiind pe unde s-o iau. Am găsit mai încolo o scară înaltă rezemată de un zid, m-am suit pe ea și, de acolo, am văzut iar silueta roșie. Avea o haină largă și o căciulă roșie cu ciucure alb. Și un sac mare în care îndesa tot felul de lucruri pe care le aduna de pe marginea aleilor.

Hei! Am strigat, e Moș Crăciun! E Moș Crăciun!

Am vrut să alerg după el, dar, oricât am încercat, n-am reușit să-l ajung. Mergea mereu mai repede ca mine.

Dar eram bucuroasă, foarte bucuroasă. Aflasem răspunsul la întrebarea mea și nu-mi mai părea rău de toate lucrurile pe care le pierdusem de-a lungul timpului. Erau pe mâini bune.

Înainte să plec, am luat dintr-un morman de haine de la marginea unei alei o căciuliță cu reni care semăna puțin cu cea pierdută de mine cu ani în urmă. Și, în timp ce mă grăbeam spre ieșire, am zâmbit la gândul că în câteva zile vine Crăciunul.

Și Moș Crăciun.

(AV -  decembrie 2015, povestire prelucrată pentru o petrecere de Crăciun)

versiunea în limba engleză aici