vineri, 1 decembrie 2017

Fragment de roman



Gina Tănase privi statisticile de pe blog, douăzeci de citiri pe TV Jurnal într-o zi, peste cinci sute în ultima lună, și totuși nimeni nu părea să știe despre cine e vorba. Își făcuse multe speranțe că o să dea de el când îi venise ideea să pună jurnalul pe blog și să-l distribuie pe Facebook.
Până acum însă, niciun rezultat.
Ieși pe balcon și își aprinse o țigară, uitându-se la tomberoanele înghesuite în același loc în care erau și în seara aceea de final de noiembrie ‘89, când pornise toată povestea.

Avea paisprezece ani şi tocmai aflase că tatăl ei o înșela pe mama. Care aflase și ea, și în casă atmosfera devenise insuportabilă: uși trântite, certuri continue urmate de tăceri chinuitoare. Ieșise cu Ania printre blocuri, disecând pentru a nu ştiu câta oară discuţia pe care o auzise acasă, când au văzut cartea aruncată într-un tomberon de gunoi. Li s-a părut ciudat, cum să arunci la gunoi o carte? Mai ales că părea nouă. Au luat-o, au scuturat-o şi s-au uitat la titlu: „Fotografie de grup cu doamnă”, de Heinrich Boll. Nici ea, nici Ania nu auziseră de scriitor, dar pe coperta din spate era un text explicativ care spunea, printre altele, că autorul luase premiul Nobel. Abia când au deschis cartea, au văzut foile. Se întunecase și era frig, aşa că s-au hotărât să meargă acasă ca să le citească. Și au rămas toată noaptea în lumea creată de autor, până au ajuns la ultimul rând şi la ultimul cuvânt. S-au lăsat învăluite de viaţa - imaginată sau poate trăită - ascunsă în cuvintele găsite din întâmplare.
La final s-au uitat una la alta.
- Ce-o fi asta? Realitate sau imaginaţie?
- E un jurnal, așa se și numește. Uită-te şi tu. TV Jurnal. O avea legătură cu televizorul.
- Eu cred că e roman, a zis Ania. Un roman neterminat.
- E neterminat pentru că e jurnal, a contrazis-o ea. Un jurnal nu se termină.
- Dar cum de-a ajuns la gunoi?
Au stat de vorbă, au citit şi recitit foile și așa a trecut toată noaptea. Drama din familia ei pălise în fața unei întâmplări atât de stranii. Se gândea că, dacă n-ar fi trecut pe lângă tomberon sau dacă ar fi fost mai întuneric şi n-ar fi văzut cartea, povestea ar fi putut fi pierdută pentru totdeauna. Cineva ar fi aruncat găleata de gunoi peste carte, apoi gunoiul dus la groapă şi gata. Pe când aşa, salvaseră manuscrisul și puteau să-l dea autorului.
Dar pentru asta ar fi trebuit să-l găsească.
În zilele următoare au dat târcoale tomberonului şi au încercat să afle cine aruncase cartea. Au întrebat în dreapta şi în stânga, cunoscuţii, copiii, femeile de serviciu. Dar era o perioadă tulbure, cum nu se poate mai nepotrivită pentru cercetări şi întrebări. N-au aflat nimic. Apoi a venit revoluția și nici nu s-au mai gândit la foi. Când și-au amintit și au repornit căutarea, lumea era întoarsă cu susul în jos, și mai suspicioasă, orice întrebare stârnea bănuieli, nu ştiai de unde te pândeşte pericolul. Şi chiar dacă cineva ar fi ştiut să răspundă, poate se temea. Primele săptămâni ale lui '90 au trecut în căutări zadarnice şi analize ale poveştii, niciodată un text de la ora de română nu le captase atenţia în asemenea măsură. Dar n-au ajuns la niciun rezultat și atunci le-a venit ideea cu anunţul la ziar. Ele erau prea mici ca să poată da singure anunțul, așa că au mers cu un băiat din vecini. Nici el nu știa cum se procedează și i-au arătat femeii de la ghișeu foaia cu textul anunțului, „Găsit carte şi foi scrise de mână, TV Jurnal”. Ea s-a uitat cu atenție la ei, apoi, cu foaia în mână, a intrat pe o ușă pe care scria „șef oficiu poștal”. N-au așteptat-o să iasă și au fugit, bucuroși că nu apucaseră să-și scrie numele sau vreun număr de telefon. Erau convinși că numai asta-i salvase de o arestare iminentă pentru spionaj și terorism.
Nu mai aveau alte idei.
Şi, treptat, au pierdut speranţa să afle ceva. Ania s-a îndrăgostit și nu mai avea timp de căutări și întrebări, dar ea continua să se gândească la asta. Uneori prezenţa lui, a autorului, era atât de reală, mai reală decât a celor care o înconjurau. Ecoul cuvintelor lui o urmărea peste tot, în timp ce se spăla pe mâini, apoi la masă, pe fundalul zgomotelor de tacâmuri, al certurilor şoptite dintre părinţi. La şcoală, privind semnele neînţelese lăsate de cretă pe tabla neagră sau ascultând discuţiile copilăreşti ale colegilor, care până nu de mult avuseseră puterea să o bucure sau să o rănească. Şi apoi din nou acasă, ascunsă în cameră, cu ochii la sertarul încuiat în care stăteau foile, ferite de priviri care ar fi putut să le demistifice, să le transforme în banal.
Trăia în imaginaţie şi asta a durat mai mult de un an. În care a fost îndrăgostită de un bărbat imaginar, de o plăsmuire a minţii, alcătuită după o poveste găsită în gunoi. Ania o aducea la realitate din când în când, şi asta nu era rău. A început apoi să revină cu picioarele pe pământ și a remarcat câte lucruri se schimbaseră în jur. Țara era în mijlocul unei vâltori. Părinții ei se împăcaseră. Colegii crescuseră și nu mai erau atât de plictisitori. Și atunci s-a îndrăgostit din nou. De o persoană reală.

Și totuși, după atâția ani, încă mai tresare uneori uitându-se la vitrina unei librării şi văzând o carte al cărui autor ar putea fi el. Încă mai așteaptă să găsească o carte scrisă de el, pe care s-o poată lua acasă şi s-o citească aşa cum a citit foile în ziua aceea de demult.

**

Un fragment din TV Jurnal am postat aici.

luni, 30 octombrie 2017

Maroc - Despre ce am văzut în Fez

Am zis că voi veni cu alte poze și povești din experiența mea marocană, dar până acum nu am avut timp.
Și, pentru că mi s-a reproșat pe Facebook că am arătat (și am văzut) doar partea frumoasă, o să pun aici câteva poze din orașul care m-a frustrat cel mai mult, poate și pentru că văzusem imagini și aveam niște așteptări.

O să explic puțin.

Voiam să văd Medina din Fez, adică orașul vechi. Acum trebuie să recunosc că am avut și eu partea mea de vină în această nemulțumire, și anume faptul că nu mi-am pregătit suficient excursia. Am mai spus aici că am fost în Rabat pentru serviciu și deci excursiile le-am făcut doar în weekend, iar pentru Fez am avut doar câteva ore pe care le-am alocat Medinei. Scria peste tot în ghiduri și pe net că Medina din Fez nu poate sau e foarte greu să fie vizitată individual și că ai nevoie de un ghid local, pentru că are peste zece mii de străduțe pietonale pe care te poți pierde foarte ușor.

Așa că am apelat la un ghid local, recomandat de șoferul care ne-a dus acolo, recomandat la rândul lui de cei de la birou. Deci o persoană de încredere. Doar că ghidul nostru din Fez nu a avut chef să ne ducă în zonele turistice și ne-a băgat prin niște hrube și străduțe super-creepy. Asta în sine n-ar fi fost chiar așa de rău, pentru că e bine să ai o viziune realistă asupra locurilor pe care le vizitezi (aici nu discut și despre siguranța personală). Ce nu mi-a plăcut a fost că nu ne-a dus și în locurile importante din Medina din Fez. Și exemplul cel mai frustrant îl reprezintă cea mai veche medersa din Africa (medersa este o școală coranică, care poate fi vizitată și de nemusulmani, spre deosebire de moschei, care nu pot fi vizitate), pe care nu am vizitat-o, și, atunci când l-am întrebat pe ghid, ne-a zis că e închisă și n-are rost să mai mergem până acolo. Când l-am întrebat de ce nu întâlnim deloc turiști mi-a zis că nu e sezon (iarăși o minciună, pentru că colega mea care a fost după mine în Maroc și a ales alt ghid mi-a zis că se lovea la tot pasul de turiști de toate națiile).

O să închei aici cu nemulțumirile și o să pun câteva poze.

Și vreau doar să adaug că, deși am fost nemulțumită că n-am văzut obiective turistice considerate de bază în Fez, știu că ceea ce am văzut este mai aproape de realitate. Nu sunt niște imagini frumoase pentru că nu arată o viață frumoasă.
Și, în plus, am rămas și cu ideea că sunt norocoasă că m-am născut în România (bine, s-a mai estompat de când m-am întors).





 Una din tăbăcăriile din Fez - singurul loc în care am văzut turiști, asta și pentru că pozele sunt luate din clădiri-magazine pentru produse din piele, iar ghizii primesc comision pentru vânzări atunci când clienții lor cumpără de acolo. Nu vreau să comentez despre miros (se folosesc încă metode tradiționale care presupun urină de vacă și excremente de porumbel) pentru care am primit la intrare fire de mentă.



Zona de cumpărături, străduțe nesfârșite din Souk, unde se vindea cam orice. Aici am pozat standurile de condimente.





Alte poze  alese la întâmplare





 



Măgarii sunt singurul mijloc de transport în anumite zone ale Medinei





 Cel cu bluză albastră, care apare în câteva poze, este ghidul.

duminică, 15 octombrie 2017

Maroc - câteva poze din Rabat

Călătoria în Maroc a fost oarecum neașteptată.

Toată vara mă gândisem, așa cum mă gândesc de câțiva ani, la o excursie în Santorini. Dar mereu a apărut ceva care m-a făcut să amân, să tergiversez cu organizarea și cu rezervările, așa că mă trezeam că mai e puțin până la vacanță și ar trebui să plătesc o mică avere pentru câteva zile. Și în final renunțam.

Tot așa a fost și anul ăsta, când am aflat că trebuie să plec în Maroc pentru serviciu. Vacanța ipotetică în Santorini a fost iar dată la o parte fiindcă nu mai aveam timp de ea.

Pentru prima dată în Maroc, toată perioada în Rabat, cu mici (foarte, foarte mici) excursii în weekend la Fez, Meknes și Casablanca.

Nu am de gând să fac un ghid de călătorie aici, o să pun câteva poze din Rabat, sper să reușesc în zilele următoare să pun și altele

Câteva considerații însă înainte de poze:

- Roamingul de date în Maroc este prohibitiv (la Vodafone, unde am eu abonament, nu știu în rest); nici să suni nu e prea bine, Marocul este zona 5 și pentru câteva telefoane urgente am de plătit suficient; pentru date însă am făcut socoteala că dacă aș fi folosit ca acasă, plăteam ceva mai mult decât pentru o mașină nouă. M-am bazat pe wifi-ul de la hotel, care nu era întotdeauna prietenos.

- Am ajuns sâmbătă seara târziu, iar duminică am pornit voinicește să schimb bani (eu am o micuță paranoia cu folositul cardurilor prin locuri obscure, de când mi-a fost clonat cardul acum câțiva ani); la hotel nu mi-a schimbat, nu m-am lămurit de ce, casele de schimb erau toate închise (nici în cursul săptămânii n-am reușit până n-a venit Adrian, pentru că programul lor se încheia înainte să-mi termin eu treburile); așa că tot cu cardul am rezolvat, dar primele două bancomate la care am ajuns mi-au dat mesaj de lipsă fonduri (nu era cazul); am reușit în final doar scoțând sume foarte mici.

Și acum câteva poze din Rabat, zona Kasba des Oudaias (orașul vechi) cu multe colțișoare frumoase, multe pisici și, surpriza cea mai mare pentru mine în Rabat și Maroc, flori superbe, multe și de toate culorile.


















AV - octombrie 2017

sâmbătă, 12 august 2017

Berlin - 1

N-am prea mai postat nimic în ultima perioadă, doar câteva fotografii, așa că acum o să merg pe aceeași linie și o să pun câteva poze din vacanța la Berlin. A fost prima vizită și chiar nu știu de ce am tot ocolit orașul ăsta care acum mi-a plăcut atât de mult.

Blogul meu nu este unul de travel, așa că o să mă mulțumesc să pun câteva fotografii, oarecum în ordinea în care am vizitat. Prima zi a fost mai scurtă, cu Gendarmenmarkt, Unter den Linden (care e acum un șantier și n-am făcut deloc poze), Reichstagul, Poarta Brandenburg și lălăială pe străduțe.

O să încep cu fotografii din Gendarmenmarkt, una din piețele cele mai frumoase ale Berlinului, mărginită de Domul Francez (în care ne-am urcat, 254 de trepte - cred - dar a meritat), de Domul German (în renovare) și de KonzertHaus.






Poarta Brandenburg




Reichstagul (Parlamentul german), unde trebuie făcută rezervare pentru vizitarea domului




Cu ochii la cer