joi, 12 decembrie 2013

Zâni și Iubi


           

              Pe Zâni și Iubi i-am cunoscut în micul port din Jurilovca. Pierduseră, la fel ca noi, vaporașul de ora două de Portița, dar, în timp ce nevastă-mea îmi reproșa întârzierea de câteva minute și făcuse bot la ideea de a petrece următoarele patru ore într-o localitate căreia nici nu-i reținuse bine numele, Zâni se interesase deja de unde se pot închiria șalupe, contra unei sume nici prea mici, dar nici prea mari. Iar Iubi a venit să ne întrebe dacă vrem să mergem împreună.
            - E o șalupă de patru persoane, putem împărți cheltuielile.
            Pachetul de cazare în Portița includea traversarea lacului cu vaporașul, dar acum nu mai aveam încotro. Decât să stăm până la șase în Jurilovca, iar nevastă-mea să-și amintească toate ocaziile pe care le-am ratat vreodată din cauza mocăielii mele, mai bine dăm un ban în plus, ajungem mai repede și prindem câteva ore de plajă. Iar Zâni și Iubi păreau simpatici. Ea în jur de douăzeci și cinci de ani, el cu câțiva ani mai mult. La început am crezut, nu știu de ce, că sunt în luna de miere. Poate ceva din felul lui de a fi, extrem de prevenitor, m-a făcut să mă gândesc la asta. Și, în timp ce aduceam bagajele în șalupă, i-am întrebat.
            Zâni s-a uitat la mine cu un zâmbet ușor.
            - Nu, în luna de miere am fost la Cannes.
            N-am comentat și m-am bucurat că nevastă-mea rămăsese mai în spate și n-a auzit. Noi ne petrecem concediile în Turcia, o singură dată am făcut o excursie cu autocarul până în Franța, dar n-am ajuns și pe Coasta de Azur. Iar anul ăsta șefu' nu mi-a aprobat concediu decât în octombrie, cu greu am reușit să-l conving să-mi dea astea două zile, vineri și luni, pe care le-am lipit la weekend ca să venim la Portița.
            E bine și aici, i-am zis nevesti-mii, se spune că-i un paradis natural, o fâșie de pământ între mare și lacul Golovița, iar cazarea pe o insuliță cu câteva căsuțe și atât. Mai grozav ca-n Thailanda.
Ne-am suit toate bagajele și șalupa a pornit imediat. A luat-o întâi pe niște canale înguste mărginite de sălcii și stuf, apoi a început traversarea lacului. Nevastă-mea avea o față cam crispată și și-a încleștat mâinile de băncuță când șalupistul, un băiat simpatic care cred că n-avea mai mult de douăzeci de ani, a accelerat la maximum. Zâni își apucase pălăria de paie cu amândouă mâinile, ca să nu-i zboare, iar Iubi o ținea pe după umeri.
Acum o să fac o paranteză. Zâni mi s-a părut tare frumoasă, cu părul lung, șaten închis și cu un zâmbet ca al Juliei Roberts. Ochii nu i-am văzut, că purta ochelari de soare. Dar ceea ce m-a atras la ea a fost fundul. Să nu credeți că o spun în sens peiorativ. Sunt convins că la ea la serviciu - am aflat mai târziu că e manager de proiect la nu-știu-ce firmă - atunci când e îmbrăcată office, lumea îi observă doar chipul și o consideră o tânără frumoasă. Dar în după-amiaza aceea, când a coborât în șalupă îmbrăcată în niște pantaloni scurți de blugi, m-am gândit că nu văzusem vreodată un fund de o asemenea perfecțiune. Nu-mi păsa de zâmbet sau de ochi, mâinile mele tânjeau să pipăie acele rotunjimi care-mi inspirau un măr ionatan românesc, cu aromă acrișoară, din care muști și ți se scurge un pic de zeamă pe bărbie. S-a așezat în șalupă chiar în fața mea, puțin într-o parte, încât puteam vedea pe-ndelete ceea ce-mi plăcuse atât de mult. Totuși trebuia să fiu atent, nevastă-mea, chiar după douăzeci și cinci de ani de căsnicie, continuă să fie suspicioasă. Dar ea arunca priviri îngrijorate către botul șalupei și către șalupistul cel mult prea tânăr ca să fie priceput. Nu-i păsa de mine sau de ocheadele mele.
            Iubi o ținea pe Zâni pe după umeri, apoi mâna lui dreaptă a coborât pe sâni, s-a plimbat puțin pe acolo, a coborât și mai mult, până a ajuns pe pânza pantalonilor scurți. În momentul acela mi-am imaginat cum ar fi să simt și eu sub degete pânza zgrumțuroasă, colțul buzunarului cu ținta micuță, franjurile de material. Și apoi pielea caldă și tare ca de măr ionatan rămas la soare. Nu-mi puteam lua ochii de la degetele lui băgate acum sub pânza pantalonilor. Noroc că țineam rucsacul în brațe și n-au văzut ce erecție aveam.
            Zâni s-a uitat cam încurcată la mine și i-a dat mâna la o parte:
            - Iubi, te rog!
            - Zâna mea, i-a răspuns el.
            Nu știam cum îi cheamă și nu-mi păsa. Mergeam pentru prima dată la Portița și începeam să-i cred pe cei care spuneau că acolo e un adevărat paradis.
            Nevastă-mea s-a întors către noi și a întrebat în șoaptă, arătând spre șalupist:
            - Nu-i cam tânăr ca să conducă o șalupă?
            Iubi i-a zâmbit încurajator.
            - Dar lacul e atât de liniștit… Nu vă faceți griji.
            Zâni s-a îndepărtat ușor de el, atât cât să nu-mi mai dea frisoane, și a zis:
            - Ce furtună am prins când am venit pe mare de la St. Tropez la Cannes… Teribilă. Și cum făcea vasul… Și-a scuturat părul și, într-o clipă de neatenție, era să-i zboare pălăria. Dar Iubi a fost vigilent și i-a prins-o. Au râs amândoi și ea nu și-a mai pus-o pe cap. Părul îi flutura peste față și Iubi i-l tot dădea la o parte cu gesturi tandre.
          M-am uitat la nevastă-mea și gândurile ei erau mai clare ca ilustrațiile dintr-o carte pentru copii. Asta e într-o căsnicie de peste douăzeci și cinci de ani, știi exact ce gândește celălalt. Iar când nu știi, înseamnă că ceva e în neregulă. Dar acum știam. Era împărțită între neliniștea pe care i-o dădea șalupistul cel lipsit de experiență și ciuda că Zâni și Iubi, atât de tineri, au fost deja la Cannes și St. Tropez. Pe când noi nu. Știam că nu voi scăpa ușor din chestia asta. Mă gândeam cum aș putea s-o îmbunez și n-am fost prea atent la ultima parte a traversării. Șalupa intrase iar pe niște canale și mergea mai încet. Apoi am ajuns la mal și am încercat să nu mă uit la pantalonii scurți sau la fundul de măr ionatan care se apleca peste bagaje. Iubi stătea de vorbă cu șalupistul și-i nota numărul de telefon, ca la întoarcere să traverseze lacul tot cu el.
            Am fost cazați la una din vilele de pe insulă și, când am ajuns acolo, am constatat că Zâni și Iubi erau în camera de alături.
            Mai târziu i-am văzut la masă și m-am bucurat că se așezaseră ceva mai departe, așa puteam și eu să mănânc în liniște. Și să ajung mai repede în cameră. Luasem cameră cu vedere la ponton și-mi adusesem undițele, îmi spusese cineva că e un loc grozav pentru pescuit. Nevastă-mea s-a așezat în pat să se odihnească și eu am ieșit pe ponton, să văd care-i situația. Am scos cutia cu râme, am pregătit undițele și am așteptat. Liniștea din jur era întreruptă doar de câte un țipăt ascuțit de pasăre. Apa canalului clipocea plăcut în soare, eu stăteam sub parasolar și totul era perfect. Începusem să picotesc, fără să prind încă nimic, când am auzit o voce:
            - Zâni, vino puțin pe terasă!
            Niște pași ușori s-au apropiat, apoi vocea ei:
            - Oh, Iubi, e nemaipomenit… E superb. Superb!
M-am uitat la peisajul din față, într-adevăr, soarele parcă împrăștiase pietre prețioase pe apa canalului, iar păsările alunecau lin pe deasupra.
- Sunt diamante adevărate?
Ia te uită că gândim la fel, suflete pereche, ce mai! Sau poate una din păsări culesese diamantele de lumină și i le dusese ei, cea mai frumoasă de pe insulă.
- Dar cum ai nimerit mărimea? Exact pentru degetul mijlociu, cum am vrut eu…
Vocea ei m-a scos din visare, iar zgomotele care au urmat, evident răsplata pentru gestul lui atât de romantic, m-au aruncat în aceeași stare de pe vapor. Am uitat de undițe, am uitat de pietrele prețioase din undele canalului sau de păsările care n-aveau altă treabă decât să le adune și să le pună pe degetele celor care le meritau. Fiindcă zgomotele de alături nu lăsau loc la îndoieli. Murmure și chicoteli întâi, apoi gemete și țipete ușoare, suficient ca să-mi închipui mărul ionatan aflat în plină acțiune de recompensare. Am intrat repede în cameră și am închis ușa, voiam să intru în baie și să-mi rezolv cumva problema mea. Dar chiar atunci nevastă-mea s-a ridicat din pat ca să bea puțină apă și cămașa ei de noapte m-a atins ușor pe picior. A fost suficient. Am apucat-o de fund, nu era măr ionatan, dar nu conta, privirea ei s-a ridicat spre mine uimită, foarte uimită, apoi radioasă, apoi extatică. Ne-am trântit în pat. Am închis ochii și am început să mănânc din mărul ionatan, rotunjimea lui era perfectă, avea coaja tare, și mușcam cu sete, zeama acrișoară îmi curgea pe bărbie, am mâncat totul până la ultima bucățică, iar la final am înghițit semințele. Când m-am întors pe partea mea de pat și am deschis ochii, am văzut fața transfigurată a nevesti-mii și în prima clipă nu am înțeles nimic. Apoi am adormit.
Când m-am trezit, undițele de pe terasă se legănau în vântul ușor. Nu prinsesem niciun pește.
Următoarele două zile s-au scurs cam la fel. Pe plaja aproape goală, ca un făcut, nevastă-mea se așeza exact lângă Zâni și Iubi, iar eu n-aveam cum să nu văd cum degetele lui Iubi întindeau crema de plajă cu factor de protecție cincizeci pe pielea lui Zâni, cum se opreau îndelung pe mărul ionatan, îl mângâiau și-l alintau, cum intrau pe sub slipul care avea în fiecare zi altă culoare, apoi vocea ei șoptită, Iubi, încetează, apoi murmure pe care nu le deslușeam. Au fost zile splendide pentru nevastă-mea, am auzit-o cum îi spunea soră-sii la telefon că aici e un adevărat paradis, o sfătuia să vină și ea cu Gicu. Cred că soră-sa a întrebat-o ceva, fiindcă ea i-a răspuns, da, mi-am pus cămașa de noapte de la tine, aia de mătase de culoarea nisipului, a avut un efect trăznet.
Chicotitul ei de atunci m-a înfiorat.
Poate și fiindcă a fost ca o premoniție a ultimei nopți de acolo, cu fulgere și trăznete cumplite, care despicau cerul și lacul, revărsând șuvoaie de apă peste insula noastră, peste singurul podeț care ducea la fâșia de pământ cu recepția și restaurantul. Și ridicau valuri uriașe pe lacul pe care trebuia să-l traversăm a doua zi ca să ajungem la Jurilovca, unde  lăsasem mașina. A fost prima dată când am regretat că în paradisul de la Portița nu se poate ajunge decât pe apă.
Dimineață ne-am adunat cu toții la recepție și am așteptat vaporașul de Jurilovca. Dar nu venea nimic. Iubi îl sunase în zadar pe șalupistul cel tânăr, lacul era prea agitat pentru o ambarcațiune atât de mică. De la recepție nu ne puteau da un răspuns ferm, poate vine vaporașul, dar asta doar dacă se mai potolește furtuna. Sau poate mâine. Zâni vorbea întruna la telefon cu o figură nemulțumită și tot pomenea ceva de un deadline. Iubi încerca fără efect s-o consoleze cu șoapte auzite doar de ei. Mărul ionatan fusese acoperit cu o pelerina largă de ploaie, așa că eram mai relaxat. Iar nevastă-mea avea o dispoziție excelentă, puțin îi păsa de potopul de afară.
Toată dimineața s-a scurs în așteptare sterilă, cu bagajele înșirate la recepție. Deja nu se mai putea ajunge la insulă fiindcă podețul era inundat. Majoritatea turiștilor plecaseră cu o zi înainte, duminică după-amiază, mai eram doar vreo treizeci de oameni adunați în restaurant. Toți mâncau, se lamentau la telefon sau înjurau internetul care nu mai mergea. Când s-a auzit că a plecat un vaporaș din Jurilovca și o să ajungă într-o oră, a fost o explozie de entuziasm mai ceva ca la un meci de fotbal de Champions League câștigat în ultima clipă. Bucuria s-a mai potolit când a apărut vaporașul, părea destul de șubred în timp ce înainta pe valurile agitate.
- La întoarcere o să dureze mai mult, ne-a zis căpitanul, care mi s-a părut un moș hârbuit.
Mă îngrijora că ne lăsam viețile în mâinile lui și se pare că nu eram singurul care gândea așa, unii începuseră să bombăne. Tipa de la recepție a zis:
- Moș Barbă conduce crapina de peste treizeci de ani. Și oricum, cine dorește, poate să mai rămână o noapte. Fără plată.
Asta m-a cam speriat. Nu ne dau ei degeaba o noapte de cazare, înseamnă că e periculos rău cu vaporașul ăsta prăpădit - crapină sau cum s-o numi - pe lac. Toți stăteau pe gânduri, dar în final n-a rămas nimeni. Când am început să suim bagajele ne-am dat seama de altă problemă. Nu se putea sta pe puntea măturată de valuri. Nu era loc decât în cala de bagaje, mică și întunecoasă, și în camera căpitanului, mică și aia, aflată sub cabina de comandă. Acolo au intrat copiii cu mamele, iar noi toți ne-am înghesuit în cală, printre bagaje. În ultima clipă căpitanul a zis:
-  Două persoane pot veni cu mine în cabină. S-a uitat la Zâni, care atât a așteptat. Și nevastă-mea s-a suit lângă ea, deși căpitanul nici n-o băgase în seamă.
Acolo era cel mai bine. Am avut timp să mă gândesc la asta cât timp a durat traversarea. Care a fost cumplită. De fapt nu pot să descriu senzația aia, în semi-întunericul din cală, printre bagaje și respirații poticnite. Căpitanul închisese trapa de deasupra și deja nu mai era aer. Iar vaporașul se legăna într-un mod îngrijorător. Nici n-a plecat bine că doi dintre tipi au urcat clătinându-se pe punte, zicând că mai bine uzi până la piele decât cu stomacul pe dos. Eram mai puțini acum, dar asta nu ajuta cu nimic. Apoi una din tipe a zis că-i e rău, a început să scormonească după o pungă, n-a găsit și a vomitat pe pantalonii mei. Cineva de-acolo i-a spus că mai bine n-ar fi mâncat hamsiile alea. Asta a fost suficient, să pomenească cineva de mâncare, că ni s-a făcut rău la toți, de ziceai c-a început un campionat de vomitat. În scurt timp în cala întunecoasă era un miros de parcă ne făcuserăm culcuș în groapa de gunoi de la Glina. Mă tot uitam la ceas, dar timpul se târa dezgustător de lent.
Apoi a sunat un telefon mobil. N-aș fi crezut că acolo, în burta vasului din mijlocul lacului o să avem semnal. Dar uite că aveam. Iar cel de la capătul firului, un adolescent care habar n-avea prin ce treceam noi, striga ceva despre un laptop pe care tocmai îl cumpărase, și care, din nu-știu-ce motiv, trebuia returnat. Se făcuse liniște, toți sorbeau acele cuvinte ce ne legau de lumea de afară. Dar convorbirea s-a încheiat, nimic din ceea ce se întâmpla afară nu putea dura în cală întunecoasă.
- Suntem exact ca emigranții ăia care merg ilegal în America, a zis o voce printre icnete. În containere fără aer, cu doar câteva găuri. A făcut o pauză de vomitat, apoi a continuat. Unii au noroc și-s aruncați în mare.
Nimeni n-a răspuns, orice cuvânt era un pericol pentru hrana care mai rămăsese în stomacurile noastre. Trecuse mai bine de o oră, dar pentru noi timpul părea infinit. Crapina se legăna din ce în ce mai tare, iar noi icneam pe rând, fără să ne mai jenăm de cei din jur.
Apoi a sunat telefonul meu, era nevastă-mea care își adusese aminte de ceva, mi s-a părut o prostie, dar măcar era clar că acolo sus la ea totul mergea bine. Nu trecea prin infernul de aici. Pe fir s-a auzit, puțin neclar, glasul lui Zâni și nevastă-mea a zis:
- E cineva Radu acolo? Întreabă tu.
Am întrebat fără să mă mir.
Iubi a răspuns cu voce slabă:
- Eu sunt Radu.
I-am zis nevesti-mii că este.
- Spune-i că au sunat de la recepție din Portița. Și-a uitat cheile de la mașină în cameră.
Aici convorbirea s-a întrerupt și n-am mai avut semnal. Dar toți auziseră cuvintele nevesti-mii și s-au întors spre Iubi cu sfaturi.
- Trebuie să te întorci să iei cheile.
- Imposibil, n-are cum, nu se mai întoarce niciun vaporaș.
- Stați în Jurilovca până mâine.
- Sau poimâine, uneori furtuna ține câteva zile.
- Poate aveți chei de rezervă.
Când a auzit de cheile de rezervă Iubi s-a îngălbenit de tot și a început să vomite convulsiv. Nu mai era nevoie de răspuns, ne dădeam seama că nu le are. Cineva a rezumat situația cu voce competentă de manager în ședință:
- Mașina în parcarea de la Jurilovca, iar cheile la Portița. Unde nu se poate ajunge din cauza furtunii.
Deodată ne-am simțit mai ușori și parcă nu ne mai era atât de rău. Fiindcă situația lui Iubi era incontestabil mai proastă ca a noastră.
- Soția mea are un deadline peste două zile și trebuie să ajungă neapărat la birou mâine. Iubi s-a oprit ca să vomite o ultimă hamsie și a continuat cu voce rugătoare. Măcar dac-ar putea cineva s-o ducă la București, eu pot să rămân aici, mă descurc cumva.
            S-a dovedit că erau puțini care mergeau la București și oricum mașinile erau pline. Eu n-am suflat o vorbă, mi-ar fi plăcut s-o duc pe Zâni, dar era exclus cu nevastă-mea alături. Asta ar fi creat o mare de probleme. În final s-a găsit totuși un loc pentru Zâni într-una din mașini, așa că Iubi s-a mai liniștit. Probabil nici nu mai avea ce vomita. Și în plus vaporașul nu se mai legăna atât de tare, chiar încetinise puțin.
            - Poate ne apropiem de mal, s-a auzit o voce plină de speranță.
            Așa era, în câteva minute vaporașul s-a oprit de tot și cineva de afară a ridicat capacul de la cală. S-a strâmbat și a fugit imediat. Apoi am coborât cu toții pe mal, niște umbre galbene și fără vlagă, târând bagajele după noi. Aerul rece și ploaia deasă erau o adevărată desfătare. Nevastă-mea sporovăia încântată, nu știu ce zicea, pentru mine nu conta decât că simțeam pământul sub picioare și că aveam în mână cheile de la mașină.
Mai încolo, Zâni se rățoia la bietul Iubi:
            - Prostule, doar n-ai uitat și cheile de la casă?
            Ochii ei aruncau fulgere de calibrul furtunii de azi-noapte. Au continuat mai încet, apoi s-au îndreptat amândoi către mașina cu care Zâni urma să meargă la București.
            O perioadă am fost ocupat să înghesui valizele în portbagaj. Înainte să mă urc în mașină, m-am mai uitat o dată spre ei. Zâni vorbea la telefon.
            - Da, dragă, închipuie-ți ce tont. Acum trebuie să dorm la ai mei. Și habar n-am cu ce-o să mă îmbrac mâine. Îți dai seama…
            Am ieșit din parcare în spatele mașinii care o luase pe Zâni. Ea ținea în continuare telefonul la ureche și nu arunca nicio privire spre Iubi, care rămăsese pe chei și-i făcea cu mâna.
            Începuse să plouă și mai tare.



povestirea face parte din volumul Felii de lămâie Editura Polirom, 2015

4 comentarii:

  1. Bun, Anca, bun!
    Perfect bărbătesc, m-am temut că o s-o scalzi!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. he, he, pe furtuna aia nu prea era de scăldat :)

      Ștergere
  2. „Noroc că țineam rucsacul în brațe și n-au văzut ce erecție aveam.” Este fabulos! Mai ales în contextul respectiv.
    Doamnă, v-am descoperit cu perplexitate în urmă cu câteva săptămâni, cred că în urma articolului din „Dilema”, am tot dat, din articol în articol, până ce v-am găsit blog-ul -- și nu reușesc să-mi revin din uimire. E ca atunci când ai senzația aia, „e prea bun ca să fie adevărat”... Am citit cam tot ce ați postat online (trebuie să vă dau o explicație: trăiesc de patru ani în Maroc, ultima oară am fost în România în 2012, așa că, deocamdată, nu-mi pot procura volumul dumneavoastră; dar nu e nicio problemă, am rugat deja un amic să mi-l cumpere și să mi-l trimită prin poștă, sper să se țină de cuvânt.) Vă mărturisesc că, din toate textele citite, toate-s, pentru mine, niște reușite! Chestia asta cu erecția mascată m-a dat pe spate: am încercat și eu, acum vreo doi ani, să descriu o situație asemănătoare (în „textul” meu era vorba de un adolescent aflat cu prietena la plajă) și, inițial, am scris vreo trei sute de cuvinte bălmăjite, din care nu mai reușeam să ies, eram deja mai jenat decât personajul meu, iar ăla nu era decât un mucos! În cele din urmă i-am aruncat puștiului un prosop în jurul șalelor și-am trecut mai departe, dar tot am rătăcit două pasaje leșinate până l-am așezat pe nisip. Dumneavoastră, din... 14 cuvinte (am stat să le număr) ați rezolvat situația cu o șarjă sclipitoare. Așa se scrie!
    Vă urez toate cele bune și vă doresc să continuați așa! T.S.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Domnule T.S., m-am bucurat citindu-vă cuvintele și sper să vă placă și restul povestirilor din carte :)

      Ștergere