vineri, 8 februarie 2019

Jurnal de scriitor necitit (1)



În ianuarie anul acesta s-au împlinit patru ani de când am debutat cu volumul de povestiri „Felii de lămâie” la Editura Polirom. A urmat romanul „Spulberatic” în 2018.
Așa că m-am gândit să fac un fel de bilanț cu lucrurile bune și mai puțin bune din perioada asta.
Doar că, atunci când am început să le pun pe hârtie (mai degrabă pe ecran), mi-am dat seama că o să fie mai multe cele mai puțin bune. Că nu prea am cu ce să mă laud.
Și de aici titlul postării.

*

Deci, de ce un „Jurnal de scriitor necitit”?
Un scriitor vrea să fie citit. Dincolo de ideea de scris în sine și de bucuria&truda&angoasa sau cum ar fi s-o numim a scrisului, scriitorii vor să fie citiți.

Cam ce a însemnat bucuria de a publica la o editură de top din România?
Tiraj în jur de o mie de exemplare, vândute pentru prima carte încet, foarte încet. Câți cititori, având în vedere că unii au cumpărat cartea, dar nu au citit-o? Mult mai puțini probabil. Nici cu „Spulberatic” nu stau lucrurile mai bine. Au trecut zece luni de la publicare, este încă la primul tiraj și încă „în stoc” pe site-ul editurii.

În 2018 „Felii de lămâie” a cunoscut o revigorare, publicată în ediție de buzunar în colecția Top10+ la Editura Polirom. M-am bucurat, bineînțeles. În momentele în care mă simțeam deprimată, mă uitam la cuvintele de pe prima pagină, ceva despre „cele mai îndrăgite cărți”.
Dar totuși? Asta înseamnă o carte îndrăgită? O mie și ceva de exemplare vândute în patru ani?
Da, știu, piața de carte din România e mică, se discută mult despre asta. Puțini scriitori reușesc mai mult. Poate. Poate nu. Tirajul este acel subiect tabu despre care nu prea se vorbește. Și, atunci când se vorbește, se aduce în discuție piața de carte și apoi, aproape invariabil, se dau exemple de scriitori celebri care n-au vândut mai nimic în timpul vieții sau care au fost descoperiți după ani și ani. Se mai lasă puțin loc pentru neprevăzut. Pentru speranță.

Oricum, ce pot spune după patru ani este că mă consider un scriitor necitit.
Puțini cititori, puțini scriitori care să-mi fi citit cărțile, recenzii și cronici și mai puține.

*

Deci, care ar fi lucrurile bune?
Cititorii, aceia puțini care mi-au citit cărțile. Ei mi-au adus bucuria. Cei care mi-au dat feedback. Chiar dacă negativ, a fost o dovadă că au citit cartea.
Întâlnirile cu cititorii la lansări.
Invitația Autograph Romania să lansez „Spulberatic” la Londra. Nu, fără legătură cu ICR. Bucuria de a vedea câți oameni au înfruntat ploaia londoneză ca să vină la lansare.
Aș zice că lucrurile bune au venit de la cititori și asta este de fapt ceea ce-și dorește un scriitor.

*

Să trecem atunci la cele mai puțin bune.
(în postările următoare însă)

joi, 7 februarie 2019

Ce-am mai zis



Sunt aproape trei luni de când am postat ultima oară pe blog și mă gândesc pentru ce și pentru cine mai scriu pe aici, dacă nu distribui postările. O fac probabil ca să adun cumva într-un singur loc tot ceea ce ține de scrisul meu.

Mă gândeam zilele astea să încep un fel de jurnal de scriitor necitit. În care să-mi scriu nedumeririle și întrebările.

Deocamdată o să pun link-ul către un interviu recent, cu mirarea aferentă că în ultimul an mi s-au cerut și mi se cer interviuri de la site-uri care nu au făcut nicio recenzie la cărțile mele. Mi se pare oarecum ironic, ca și cum contează prea puțin ce am scris, contează ceea ce răspund la niște întrebări.

Deci aici este link-ul spre interviul pe care mi l-a luat Alina Vîlcan pentru site-ul Viitorul României.
Mi-am vărsat puțin din nemulțumiri și acolo.

Adică:

ROMÂNIA. Cât de ofertantă este România pentru un scriitor de azi, atunci când vrei să o transformi în literatură?
Aș zice că, pentru un scriitor, România este ofertantă în subiecte.
Întrebarea pe care mi-o pun este dacă subiectul România, așa cum a fost și așa cum este acum, se mai află în preferințele cititorilor. Aud mereu cititori (nu toți, din fericire) care spun că nu citesc autori români. Că scriitorii români nu au imaginație și se cantonează în aceleași subiecte, iar cărțile lor le dau un sentiment de déjà vu. Și, într-un fel, pentru că am fost mai multă vreme cititor decât scriitor, înțeleg ce vor să spună. Cititorii vor mereu să afle lucruri noi. Să cunoască prin intermediul cărților oameni, întâmplări, locuri. Șansele ca un cititor român să afle ceva nou și incitant sunt mult mai mari atunci când citește o carte scrisă de un autor străin. Sau măcar dacă se petrece altundeva. Despre realitatea românească știu deja din experiența lor, din poveștile de familie sau de la orele de școală. Am citit de curând un interviu în care Ioan T. Morar spunea că „Șapte ani în Provence” a avut cel mai mare succes de cititori din tot ce a scris.
Așa că o să completez răspunsul meu: da, România este ofertantă pentru scriitori. Dar dacă vrei să ajungi la cititori trebuie să scrii despre altceva.”
*

GENERAȚII. Considerați că generația dvs. de scriitori de la noi are anumite trăsături specifice? Care ați spune că sunt? Ce vă place cel mai mult la această generație și ce i-ați reproșa?
Întrebarea asta (sau mai bine zis grupul de întrebări) atinge un punct nevralgic. Pentru că eu nu simt că aparțin unei anume generații de scriitori. Am debutat târziu și îmi este greu să mă identific, să spun că aparțin generației de scriitori de aceeași vârstă cu mine, care la momentul debutului meu aveau deja multe cărți publicate. Erau deja niște nume. Dar nu simt nici că aș face parte din generația nouă de scriitori, în general mai tineri, care au debutat în aceeași perioadă cu mine. Într-un fel, simt că sunt lăsată pe dinafară la o împărțire a literaturii pe generații. Și din păcate critica de la noi operează foarte mult cu acest concept. 
Dar să mă întorc la întrebare. Scriitorii din generații diferite au experiențe de viață diferite și, în mod firesc, cele mai multe subiecte abordate vor fi legate de această experiență. Scriitorii de aceeași vârstă cu mine (de ei o să vorbesc, chiar dacă nu consider că fac parte din generația lor literară) au abordat, în mare măsură, subiecte legate de perioada comunistă. Și aici revin la ceea ce spuneam în răspunsul anterior. De multe ori subiectele preferate ale scriitorului nu se regăsesc în interesele cititorilor. Multă lume (cititori, dar și scriitori) consideră de exemplu că perioada comunistă este supra-reprezentată în literatura română a ultimelor decenii, așa că lasă deoparte cărțile care tratează, chiar și tangențial, această perioadă. Recunosc că mă întristează neglijarea acelui trecut și ridicarea din sprâncene, „ah, încă o carte despre comunism”, pentru că nu am deloc impresia că este suficient cunoscut și înțeles de către cei care nu l-au trăit.”
*

„SCHIMBĂRI. Ce v-ar plăcea să se schimbe în România culturală? 
Pentru România culturală sunt atât de multe lucruri pe care le-aș dori altfel, că nici nu știu cu ce să încep. De la o mai mare valorizare a culturii în societate, până la o altfel de relație între scriitori. 
S-a vorbit mult în ultima perioadă de scandalul legat de premiul de poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia, acordat cu bani cu tot și apoi cerut înapoi de la poetul Constantin Abăluță care n-a putut ajunge la decernarea de la Botoșani. Pentru ca în final premiul (o sumă consistentă) să fie acordat celui de pe locul al doilea, care a participat la eveniment. Și nu este singurul scandal care răzbate dincolo de cercurile și clicile literare ca să ajungă, într-o formă sau alta, la cititori și să le sape și mai mult încrederea în literatura română.
Dar dincolo de nedreptatea făcută, dincolo de discuțiile interminabile despre regulamente și finanțări, rămâne o întrebare. Cât mai valorează opera în fața entertainment-ului? Aș zice că pierde teren. Mult. Că a pierdut deja. Și nu vorbesc acum de excepții sau de strategii de marketing. Însă în ultima perioadă am avut din ce în ce mai mult impresia că un scriitor care nu dă bine în fața publicului sau care duce o viață retrasă, departe de lumea literară, este marginalizat și mai mult și își condamnă cărțile la anonimat. Poate mă înșel. Aș vrea să mă înșel. Dar dinamica grupurilor e necruțătoare.”

Și o poză zâmbitoare, la lansarea „Spulberatic” de la Londra. Foto credits: Alex Coman

marți, 13 noiembrie 2018

Lansare „Spulberatic” la Londra - poze

Așa cum anunțasem acum câteva săptămâni pe blog, pe 10 Noiembrie „Spulberatic” s-a lansat la Londra. Evenimentul a fost organizat de „Autograph Romania” (și de inimoasa Floria Teleman, sufletul „Autograph Romania”). Invitat special la eveniment a fost Alina Covaci Coroeriu, iar moderator Floria Teleman.

Acum, ce să zic, era o vreme câinească, ploua torențial și în aceeași zi mai fusese un eveniment literar în alt sediu. Tocmai de aceea am fost impresionată să văd câtă lume s-a adunat, atmosfera caldă și plăcută.

O să postez câteva fotografii (pozele sunt făcute de Alex Coman) și înregistrarea (acolo puteți să-mi vedeți toate bâlbele, dar și bucuria mea de a vorbi unui public atât de cald)










Pentru a urmări transmisia „My Romania Community” accesați linkul de aici.

Și tot albumul realizat de Alex Coman se găsește aici.


AV


duminică, 11 noiembrie 2018

Câteva impresii despre „Spulberatic”



Am zis să adun aici câteva impresii despre Spulberatic, ca să nu se piardă :) 

Mihaela Pascu-Oglindă
Am terminat de citit “Spulberatic” de Anca Vieru, un roman care te cucereşte pe de-a-ntregul şi care se ţine după tine ca să-l iei în braţe şi să nu-l laşi jos până nu ajungi la ultima pagină. Cu o sensibilitate rară îşi conturează Anca Vieru personajele şi cu o minuţiozitate a acestora care te face să intri cu totul în povestea lor, în istoricul unei familii pe care finalul perioadei comuniste îl întrerupe. Şi, în acelaşi timp, apasă pe butonul care declanşează durerea prin reamintire, dezmorţeşte mecanismul care leagă şi dezleagă vieţi.
O atmosferă extrem de fidelă acelei perioade. Relaţiile dintre oameni par desprinse din jurnalele vremii. Suspiciunea, bârfele, neîncrederea, toate întregesc un portret remarcabil al unui colectiv care ajunge să se destrame după încheierea regimului. O structură atentă, solidă, cu mici indicii şi dovezi pe care le primeşti întotdeauna la timpul potrivit, cât să te apropii şi mai mult de protagonist, cât să înţelegi pe deplin dramele, trăirile, emoţiile şi, dincolo de toate, tăcerile.
“Spulberatic” e, fără îndoială, cartea care te va face să fii mai atent la cei din jur, mai blând, mai răbdător, să vrei să vezi dincolo de faţade. Şi te va ajuta să iei în seamă poveştile nespuse, cele pe care adesea le intuieşti, dar pentru care îţi spui că nu ai timp şi nici răbdare.

Textul întreg aici



Ana Barton pe Facebook aici
Era să spun că-i cartea Ancăi Vieru, dar nu este, e cartea mea, ea doar a scris-o. Pot însă spune că m-aș bucura să o citească orice om de peste 14 ani, deși cred că ar putea cu plăcere să o citească și mulți tineri de 12 ani. E una dintre acele cărți care ar fi extraordinar de bine dacă ar ajunge și în programa de liceu. Încerc să fac portretul omului care n-ar iubi această carte, dar nu reușesc. Cred că nu există. Mulțumesc, Anca, pentru minunăția asta. 
Textul se găsește aici

Simona Preda pe Facebook aici
Dragă Anca, pentru că așa îmi place să încep, ca într-o scrisoare, îți mulțumesc pentru imaginile vieneze (un oraș care a rămas în sufletul meu și pe care mi l-ai readus în gânduri), pentru coerența scrisului și a modului în care ai construit romanul, pentru sensibilitatea cu care te-ai apropiat de urmașele Evei, pentru maniera lucidă și analitică în care ai scris despre bărbați, pentru modul elegant în care ai reușit să fixezi în pagini memoria unor personaje, pentru charm, pentru că Anda ta nu suferă de manierisme nici atunci când servește o felie de Linzertort, pentru stropul de melancolie care pică bine peste ploile astea, pentru pudoarea care nu se demodează niciodată, pentru refuzul acomodarii cu clișeismele urbane și nu în ultimul rând pentru că literatura pe care o scrii nu pornește de la un rețetar.
Te îmbrățișez!

Mihaela Apetrei aici
Spulberatic (Anca Vieru) – o surpriză la care nu mă așteptam. Un roman cu o forță cotropitoare, care trece peste tine, te soarbe în siajul lui și te trezești dincolo, după ce vei fi terminat povestea și ea ți se va fi amestecat deja în ADN-ul de cititor. Anca abordează o temă greu de dus, cea a frontieriștilor și a ultimelor luni din perioada comunistă. Din fericire însă, romanul nu se îngroapă în clișee, iar povestea este fluidă, scrisă excepțional, iar personajele sunt atât de vii, încât le simți respirând lângă tine. M-a bucurat să văd și că stilul este destul de puțin feminin, are o vigoare aproape bărbătească, taie uneori direct în carnea narațiunii și o lasă așa, sângerândă, să-i pui tu un plasture, cititorule, dacă vrei. Spulberatic nu e metaforă, este pur și simplu viață, așa cum a fost și așa cum este, nici urâtă, nici frumoasă, ci doar cu greșeli pe care le facem fiindcă nu uităm să vorbim unii cu alții, o viață cu destinul dus în palmă, în permanenta căutare de sine.
Or, asta înseamnă talent.

Ana-Maria Todor, pe Goodreads aici

SPULBERÁTIC, -Ă, spulberatici, -ce, adj. (Despre oameni sau comportarea lor) Ușuratic, flușturatic, nestatornic.

Coincidența a făcut, poate, să citesc mare parte a romanului Ancăi Vieru într-o cafenea numită “Time Café” din Bangkok. Și nu spun asta doar așa, căci timpul, sau mai exact trecerea lui, joacă un rol important în “Spulberatic”.

Împărțit în patru părți, aflăm tot din atâtea perspective povestea lui Tiberiu Vreme, personaj principal învăluit de mister și absent. Mergând din prezent înapoi în trecut și din trecut înapoi în prezent, realizăm pe măsură ce înaintăm în lectură că în universul Spulberaticului nimic nu e ceea ce pare, și că mai ales nimic nu e întâmplător.

Tiberiu Vreme (al cărui nume sunt sigură că nu i-a fost ales la întâmplare de către autoare) este bântuit de un trecut pe care nu îl cunoaște și din a cărui cauză nu poate trăi liniștit. Când, în sfârșit, îi dă de capăt, viețile mai multor personaje din roman sunt date peste cap. 

O carte despre absență și despre efectele ei asupra celor rămași în urmă, despre cum alegerile, ba chiar și traumele personale îi pot afecta pe cei mai apropiați din jurul cuiva, o carte despre cum mediul social-politic în care trăiești îți poate afecta viața mai mult decât ești dispus să accepți.

Dacă romanul începe cu fraza “În câte feluri poți să uiți un om?”, ajunsă la finalul lui eu m-am întrebat “În câte feluri îți poți aminti un om?”, dar mai ales “Ce mai rămâne în urma unui om?”

O să mai revin :)

AV

(logo Spulberatic de Maria Vasile)

duminică, 21 octombrie 2018

„Felii de lămâie” re-editată în colecția Top 10+ de la Editura Polirom

Pentru că am făcut o pauză atât de mare pe blog, am constatat că am mult de recuperat. Și abia acum mi-am dat seama că n-am spus nimic de re-editarea volumului meu de debut, „Felii de lămâie”, în ediție de buzunar în colecția Top 10+ de la Editura Polirom. Asta chiar a fost o mare bucurie. 
Așa arată:


Și se poate cumpăra de pe site-ul Editurii Polirom aici, pe elefant.ro aici sau pe libris.ro aici. Există și variantă eBook, pe aceleași site-uri.
Pentru cei care vor să citească impresii despre carte, le-am adunat aici și aici.
Și o scurtă recenzie găsită pe Facebook, de la pagina „Dragă scriitorule” (nu-l cunosc pe autor sau autoare, dar m-am bucurat s-o găsesc).

Dragă Anca Vieru,
Cum citeam eu așa povestirile tale, mi-am dat seama de niște chestii:
- se scrie (și, sper, citește) tot mai multă proză scurtă românească. Cel puțin în anul de grație 2017 au văzut lumina o mulțime de volume de felul ăsta, chiar de la autori consacrați altor genuri, iar povestirile tale, apărute în 2015, au fost, am impresia, chiar începutul unei tendințe. Deci e bine.
- chiar dacă sînt scurte, povestioarele tale reușesc să creeze niște microcosmosuri foarte plauzibile, pentru cîteva pagini. Recunosc că n-am procedat cum fac de obicei cu proza scurtă (pauză între povestiri, citit altceva între ele) și le-am citit la rînd, una după alta, în vreo 3 sesiuni. Chiar dacă sînt foarte diferite între ele, observ o predilecție pentru niște subiecte și tipologii de personaje (viața corporatistă angrenată în realitatea secolului 21, cu deadline-uri, meetinguri și online, dar și universul domestic, „casa scării”, vecinetul atotștiutor și un strop de alienare - vechi colegi și prieteni ajunși prin alte locuri, de preferință Canada cea plină de posibilități).
- îți ies bine de tot povestirile ciudățele (iartă-mă, nu le rețin titlurile!), cum ar fi cea cu doamna de la semafor care citește gîndurile celorlați trecători sau cea cu apartamentul blestemat, ca să nu mai zic că cea cu turista daneză putea aluneca liniștit, și probabil cu succes, pe o pantă thriller, și probabil mi-ar fi plăcut detaliul ăsta.
- dacă zici că-i musai, atunci află că povestirea mea preferată e (cred) „Pașaportul de pe pian”, iar personajul favorit, indubitabil, Tanța Călărașu!
Spor la scris!

L.



AV-octombrie 2018