joi, 12 decembrie 2013

Zâni și Iubi (fragment)


           

              Pe Zâni și Iubi i-am cunoscut în micul port din Jurilovca. Pierduseră, la fel ca noi, vaporașul de ora două de Portița, dar, în timp ce nevastă-mea îmi reproșa întârzierea de câteva minute și făcuse bot la ideea de a petrece următoarele patru ore într-o localitate căreia nici nu-i reținuse bine numele, Zâni se interesase deja de unde se pot închiria șalupe, contra unei sume nici prea mici, dar nici prea mari. Iar Iubi a venit să ne întrebe dacă vrem să mergem împreună.
            - E o șalupă de patru persoane, putem împărți cheltuielile.
            Pachetul de cazare în Portița includea traversarea lacului cu vaporașul, dar acum nu mai aveam încotro. Decât să stăm până la șase în Jurilovca, iar nevastă-mea să-și amintească toate ocaziile pe care le-am ratat vreodată din cauza mocăielii mele, mai bine dăm un ban în plus, ajungem mai repede și prindem câteva ore de plajă. Iar Zâni și Iubi păreau simpatici. Ea în jur de douăzeci și cinci de ani, el cu câțiva ani mai mult. La început am crezut, nu știu de ce, că sunt în luna de miere. Poate ceva din felul lui de a fi, extrem de prevenitor, m-a făcut să mă gândesc la asta. Și, în timp ce aduceam bagajele în șalupă, i-am întrebat.
            Zâni s-a uitat la mine cu un zâmbet ușor.
            - Nu, în luna de miere am fost la Cannes.
            N-am comentat și m-am bucurat că nevastă-mea rămăsese mai în spate și n-a auzit. Noi ne petrecem concediile în Turcia, o singură dată am făcut o excursie cu autocarul până în Franța, dar n-am ajuns și pe Coasta de Azur. Iar anul ăsta șefu' nu mi-a aprobat concediu decât în octombrie, cu greu am reușit să-l conving să-mi dea astea două zile, vineri și luni, pe care le-am lipit la weekend ca să venim la Portița.
            E bine și aici, i-am zis nevesti-mii, se spune că-i un paradis natural, o fâșie de pământ între mare și lacul Golovița, iar cazarea pe o insuliță cu câteva căsuțe și atât. Mai grozav ca-n Thailanda.
Ne-am suit toate bagajele și șalupa a pornit imediat. A luat-o întâi pe niște canale înguste mărginite de sălcii și stuf, apoi a început traversarea lacului. Nevastă-mea avea o față cam crispată și și-a încleștat mâinile de băncuță când șalupistul, un băiat simpatic care cred că n-avea mai mult de douăzeci de ani, a accelerat la maximum. Zâni își apucase pălăria de paie cu amândouă mâinile, ca să nu-i zboare, iar Iubi o ținea pe după umeri.
Acum o să fac o paranteză. Zâni mi s-a părut tare frumoasă, cu părul lung, șaten închis și cu un zâmbet ca al Juliei Roberts. Ochii nu i-am văzut, că purta ochelari de soare. Dar ceea ce m-a atras la ea a fost fundul. Să nu credeți că o spun în sens peiorativ. Sunt convins că la ea la serviciu - am aflat mai târziu că e manager de proiect la nu-știu-ce firmă - atunci când e îmbrăcată office, lumea îi observă doar chipul și o consideră o tânără frumoasă. Dar în după-amiaza aceea, când a coborât în șalupă îmbrăcată în niște pantaloni scurți de blugi, m-am gândit că nu văzusem vreodată un fund de o asemenea perfecțiune. Nu-mi păsa de zâmbet sau de ochi, mâinile mele tânjeau să pipăie acele rotunjimi care-mi inspirau un măr ionatan românesc, cu aromă acrișoară, din care muști și ți se scurge un pic de zeamă pe bărbie. S-a așezat în șalupă chiar în fața mea, puțin într-o parte, încât puteam vedea pe-ndelete ceea ce-mi plăcuse atât de mult. Totuși trebuia să fiu atent, nevastă-mea, chiar după douăzeci și cinci de ani de căsnicie, continuă să fie suspicioasă. Dar ea arunca priviri îngrijorate către botul șalupei și către șalupistul cel mult prea tânăr ca să fie priceput. Nu-i păsa de mine sau de ocheadele mele.
            Iubi o ținea pe Zâni pe după umeri, apoi mâna lui dreaptă a coborât pe sâni, s-a plimbat puțin pe acolo, a coborât și mai mult, până a ajuns pe pânza pantalonilor scurți. În momentul acela mi-am imaginat cum ar fi să simt și eu sub degete pânza zgrumțuroasă, colțul buzunarului cu ținta micuță, franjurile de material. Și apoi pielea caldă și tare ca de măr ionatan rămas la soare. Nu-mi puteam lua ochii de la degetele lui băgate acum sub pânza pantalonilor. Noroc că țineam rucsacul în brațe și n-au văzut ce erecție aveam.
            Zâni s-a uitat cam încurcată la mine și i-a dat mâna la o parte:
            - Iubi, te rog!
            - Zâna mea, i-a răspuns el.
            Nu știam cum îi cheamă și nu-mi păsa. Mergeam pentru prima dată la Portița și începeam să-i cred pe cei care spuneau că acolo e un adevărat paradis.
            Nevastă-mea s-a întors către noi și a întrebat în șoaptă, arătând spre șalupist:
            - Nu-i cam tânăr ca să conducă o șalupă?
            Iubi i-a zâmbit încurajator.
            - Dar lacul e atât de liniștit… Nu vă faceți griji.
            Zâni s-a îndepărtat ușor de el, atât cât să nu-mi mai dea frisoane, și a zis:
            - Ce furtună am prins când am venit pe mare de la St. Tropez la Cannes… Teribilă. Și cum făcea vasul… Și-a scuturat părul și, într-o clipă de neatenție, era să-i zboare pălăria. Dar Iubi a fost vigilent și i-a prins-o. Au râs amândoi și ea nu și-a mai pus-o pe cap. Părul îi flutura peste față și Iubi i-l tot dădea la o parte cu gesturi tandre.

povestirea integrală se află în volumul Felii de lămâie Editura Polirom, 2015

sâmbătă, 23 martie 2013

Și tramvaiul urca încet


Și tramvaiul urca încet
pe stradă
vântul plimba alene
frunze arse hârtii
pași
fețe de ceară presată

și tramvaiul nu se oprea
în stații
oamenii lipeau pe geam
nasuri ochi ziare
tăceri
se scurgeau prin tabla ruginită
în băltoace
în găuri de grenadă
în tic-tac de ceas fără limbi
pocneau
jocuri de artificii

focuri

(AV)

vineri, 8 februarie 2013

Ca la șah


            Eram în vacanța dinainte de clasa a treia când Ionuț, un băiat din vecini, m-a întrebat:
- Ştii că bunicul tău are o iubită?
- Fugi de-aici!
I-am tras un ghiont, dar el a continuat:
- Dacă-ţi spun… Am şi văzut-o.
- Ești un prost, bunicii nu au iubite.
- Ce știi tu?
M-a privit cu dispreț de la înălțimea celor trei ani și cinci centimentri în plus și a plecat la jocul de tenis cu piciorul la care fetele nu erau admise.
Pe atunci îmi petreceam toate vacanțele în orașul de pe dealuri, colindând cu bunicul străduțele, piețele, dar mai ales pajiștile și pădurile din împrejurimi, adunând flori, ascultând păsările și inventând povești despre oamenii pe care-i întâlneam. Pe bunica nu mi-o aminteam, murise demult.
Aș fi vrut să-i arăt lui Ionuț că n-are dreptate, dar nu știam cum. El era de părere că nu trebuie să-l întreb direct, bunicii nu povestesc nepoatelor despre iubite. Așa că ne-am hotărât să aflăm singuri și am petrecut următoarea săptămână pe urmele bunicului, însă n-am văzut nimic în afara obișnuitelor drumuri la piață, la farmacie sau a întâlnirilor cu vechi prieteni.
Într-o după-amiază, când citeam în camera mea, am auzit voci în sufragerie. M-am dus tiptil la ușă și am ascultat, dar nu era decât Dudu, fratele bunicului. Discuțiile lor mă plictiseau teribil, povești interminabile despre via din Vrancea care le fusese luată prin anii '50, nu mă lămurisem de cine și nu prea mă interesa, apoi despre drumurile lor la aceeași vie ca să cumpere struguri și să facă vin. Mă pregăteam să plec, un pic dezamăgită, când Dudu l-a întrebat:
- Te-ai mai întâlnit cu…
N-am deslușit ultimul cuvânt.
- Nu, nu mai am timp, acum c-a venit Alina.
Am tresărit când mi-am auzit numele și am ciulit urechile. Însă ei s-au întors la problema viei și au început să calculeze câte kilograme de struguri trebuie să cumpere la toamnă, și din care parte a viei, fiindcă nemernicii ăia – nu mă lămurisem nici cine erau nemernicii – nu știau s-o îngrijească. M-am înapoiat tiptil în camera mea, dar rămăsesem și mai nedumerită.
A doua zi n-am mai răbdat și, fără să țin cont de părerea lui Ionuț, am întrebat:
- Bunicule, e adevărat ce-am auzit, că ai o iubită?

sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Poezie din cotoare de cărți

Ploaia înainte să cadă
Al zecelea om
Nici o privire
L'amour dure trois ans
Călătorie la capătul nopții
cu bilet circular
La revedere, Columbus