duminică, 15 mai 2016

Ce am văzut la Art Safari

Câteva poze doar, mai mult la sculpturi, pentru că tablourile n-au prea ieșit.

Mara Nicolae: Petru se uită-n oglindă



Mircea Roman



Valentin Soare: Degetul lui Dumnezeu


Constantin Rădulescu



Bianca Mann


De la o galerie din Elveția (nu am reușit să văd numele autorului)


Victor Brauner



Ștefan Pelmuș


Nicolae Tonitza: Fetița cu fundă roz (era așezată pe fond bleu, cam nepotrivit cu tabloul după părerea mea, dar tabloul e în posesia BCR și dedesubt era sigla)



joi, 12 mai 2016

Piața Pieptănari

(povestire prezentată la Festivalul „Orașul și Literatura”, București, 2016)

- Este o zonă bună, foarte solicitată, cu metroul se ajunge-n centru în câteva minute.

Aurelia Filipescu îl urmează fără comentarii pe tânărul de la agenție, care o așteptase la gura de metrou. E îmbrăcat cu sacou gri și blugi, ține în mână o mapă plină cu hârtii și vorbește întruna de cotația zonei, de finisajele apartamentului, de vecinii cumsecade. Prima lui reacție, însă, după ce a văzut-o, a fost de dezamăgire. Poate s-a gândit că nu e un cumpărător serios, poate știe că de la o anumită vârstă ești cusurgiu și te lași greu convins.
- Pe aici, zice el și arată intrarea în scară.

Aurelia își petrecuse copilăria în același bloc din Piața Pieptănari (acum Piața Eroii Revoluției), cu vedere la două cimitire. La începutul anilor ’60, când părinții ei, angajați la un institut geologic, au primit cu chirie apartamentul cu două camere de la etajul trei, s-au bucurat și nu prea.  Era un vis nesperat să se poată muta din cămăruța de șapte metri pătrați în care stăteau împărțind bucătăria și baia cu alte câteva familii, dar cele două cimitire care vegheau piața le cam tăiau elanul. Mai târziu, după ce se mutaseră deja, au aflat că apartamentele de pe scara lor, pe colț, cu vedere directă spre cimitirul evreiesc de rit sefard și vizavi de cimitirul Bellu, fuseseră refuzate înainte de două fabrici importante din București și doar așa ajunseseră să fie alocate institutului lor, care, nefiind direct productiv, stătea mai la coadă în lista de priorități.
Treptat însă, părinții Aureliei, ca toți ceilalți locatari, s-au obișnuit cu vecinătatea macabră a celor două cimitire. La Bellu sunt înmormântate atâtea personalități, ziceau ei când prietenii veniți în vizită strâmbau din nas. Și pe urmă gândiți-vă ce monumente sunt acolo, cimitiru-i plin de opere de artă. Dar cel mai mult și-au scos pârleala pentru comentariile răutăcioase ale prietenilor și pentru glumele macabre - e bine că v-ați mutat aici, la o adică doar treceți strada - la înmormântarea Mariei Tănase. Asta era una din primele amintiri ale Aureliei, deși abia mai târziu a înțeles ce se întîmplase. Atunci văzuse doar mulțimea care se îmbulzea în intersecție, la poarta cimitirului, și aglomerația neobișnuită din apartamentul lor de la etajul trei, din balconul căruia se putea vedea cortegiul funerar. Se încurca nedumerită printre picioarele atâtor oameni, prieteni și colegi ai părinților, rude venite din alte orașe. La un moment dat erau atât de mulți pe balcon că tatăl ei a luat-o în brațe și a intrat în casă. Nu cred că e proiectat să țină atâta lume, a zis el. Balconul a rezistat însă și, din acel moment, nimeni dintre cunoscuți nu s-a mai legat de poziția nefericită a apartamentului.
Când Aurelia a mai crescut puțin, bunica din partea tatălui, care avea grijă de ea, obișnuia să o plimbe prin cimitirul Bellu. E aer curat, e liniște, fără troncăneală de tramvaie, sunt monumente frumoase, de ce să n-o plimb, se ciondănea ea seara cu părinții Aureliei. Și, ca de cele mai multe ori, avea câștig de cauză. Așa că Aurelia își petrecea diminețile însorite plimbându-se cu bunica prin cimitir, care pentru ea nu se deosebea de un parc oarecare cu alei încâlcite în ierburi, cu pietre și statui la tot locul. Iar ea era mai interesată de floricele și gândăcei decât de pietre și morminte. O statuie albă îi atrăsese însă atenția și tot mereu alerga cu pași mărunți către ea: o femeie cu figură tristă, care ținea într-o mână umbrela, iar cu cealaltă ridica puțin rochia lungă și lăsa la vedere un pantof cu vârf ascuțit. Aurelia își trecea ușor degetele pe faldurile rochiei, le oprea pe nasturii rotunzi, apoi ridica ochii spre chipul statuii.
- De ce e atât de tristă?, o întreba pe bunica.
- Își așteaptă iubitul, care nu mai vine.
- De ce nu mai vine?
Bunica nu se pricepea la inventat povești, iar pe cele inventate le uita de la o săptămână la alta, așa că femeia cu umbrelă se schimba mereu, ba era o actriță care și-a pierdut iubitul în război, ba o guvernantă îndrăgostită fără speranță de tatăl copiilor de care avea grijă, ba o femeie bolnavă de tuberculoză. Apoi era de ajuns să apară un gândăcel roșu printre pietrele aleii sau o ciocănitoare în copacii vechi și scorburoși, și Aurelia uita de statuia cea albă și de umbrela ei și o lua la goană spre noi descoperiri.
După ce a început școala, plimbările cu bunica în cimitirul Bellu au fost înlocuite de jocurile cu copiii din vecini pe trotuarul lat din fața blocului sau în părculețul de lângă școală, dar mai ales de incursiunile (neștiute de părinți) în cimitirul evreiesc de alături. Zona cimitirului aflată lângă blocul lor era părăginită, cu plăci simple, năpădite de vegetație, la care nu veneau niciodată vizitatori, încât copiii zburdau pe acolo fără griji, chiuiau, adunau plante pentru ierbar, se cățărau în nucii înalți și imitau croncănitul ciorilor. Apoi, la școală, se lăudau cu aventuri nemaivăzute, pe care le înfloreau din ce în ce, spre admirația și spaima colegilor care locuiau în zone mai puțin macabre.
Când a ajuns la liceu, unul aproape de centrul orașului, zona de acasă își pierduse deja orice interes pentru Aurelia. Drumurile cu gașca de colegi prin Parcul Tineretului, aleile umbroase din Parcul Libertății (acum Parcul Carol), rotonda cu fântâna care nu funcționa niciodată, dar care pornise din senin într-o zi și-i udase, încât s-au întors fleașcă la ore, strada Frigului pe care s-a sărutat prima dată cu un coleg într-o seară de toamnă târzie, toate astea însemnau că în sfârșit scăpase de sub ochii părinților și ai vecinilor, însemna libertate, mult-așteptată libertate. Când ajungea acasă nu mai observa cele două cimitire, devenite parte a peisajului, la fel ca stația de tramvai sau brutăria de unde-și cumpăra crochete cu cașcaval.
Era studentă deja când, în sfârșit, s-au mutat din blocul cu vedere la două cimitire. Când mai trecea întâmplător pe acolo, se uita mai mult din inerție la ferestrele de la etajul trei, unde perdelele erau mereu altele, indicând poate alți chiriași sau doar noi gusturi în materie de decorații interioare. Nu simțea însă nici curiozitate, nici regret. Era o epocă încheiată.

- Prețul este foarte bun, zice tânărul de la agenție și deschide ușa.
Exact apartamentul din care se mutase acum mai bine de treizeci de ani. În anunț se menționa doar etajul, dar ea sperase cumva să fie ăsta. Dintr-o curiozitate pe care nu prea o înțelegea, pe care nu se străduise s-o analizeze.
Privește în jur, camerele par goale în comparaţie cu cele din amintirile ei. Mobilate simplu, arată ca un hotel de mâna a doua. Sufrageria cu o canapea şi două fotolii, un aranjament banal,  iar în locul unde părinţii ei aveau biblioteca înţesată cu cărţi, acum e doar o comodă cu televizor. Într-un colț, nişte rafturi cu DVD-uri. Niciun obiect de prisos, nicio poză. Dormitorul e şi mai deprimant, cu patul pe mijloc şi cele două noptiere, cu un dulap mic, care-i accentuează convigerea că aici e doar loc de trecere. Deschide la întamplare un sertar al noptierei şi vede câteva teancuri de prezervative cu diverse arome: căpșuni, banane, mentă. Și într-un colț, unul cu aromă de usturoi.
- Cine este proprietarul?, întreabă cu un chicotit ușor.
- Identitatea clientului este confidenţială până se hotărăşte cumpărătorul, vine răspunsul, oarecum încurcat.
E atât de tânăr, se gândește Aurelia, nu prea are experiență. Și nici simțul umorului, clar.
- Vă daţi seama că nu putem... Dar e vorba de o firmă serioasă, care ține apartamentele pentru delegaţi din provincie și din străinătate. Acum s-au hotărât să vândă unul din ele.
Din apartamentul de deasupra (sau de dedesubt, e greu să-ţi dai seama) se aud nişte scârţâituri de pat, apoi strigăte şi gemete care nu lasă loc la prea multe îndoieli. Tânărul se apropie de geam și începe să-i enumere, cu voce sonoră, calitățile termopanelor. Da, se gândește Aurelia, poate de asta se aud atât de bine zgomotele din bloc, înainte, cu geamurile alea vechi, se auzeau tramvaie și claxoane. Voci de copii din fața blocului. Acum, în liniștea de acvariu a termopanelor, auzi ce zic și ce fac cei din bloc. O simplă schimbare de perspectivă.
- Aş vrea să văd şi balconul, spune Aurelia şi tânărul pare uşurat.
Şi-a pierdut aplombul de la început sau poate ştie deja că n-are rost să mai insiste, dar nu se pricepe sa incheie discuția mai repede.
Ies împreună şi Aurelia se reazemă de balustradă. Balconul este curat şi gol, nimic din debandada de sârme pentru întins rufele şi ghivece cu flori, de dulăpioare pline cu sticle de suc de roşii şi borcane cu murături de pe vremea părinţilor ei. Îşi aprinde o ţigară şi îi oferă şi tânărului una. El se uită discret la ceas, dar nu o refuză.
Jos, în intersecția dintre cele trei cimitire (acum sunt trei, după revoluție a mai apărut unul), șiruri nesfârșite de mașini așteaptă la semafor, pornesc, trec de intersecție, apoi în locul lor vin altele și altele, în zgomot de claxoane, în troncănit de roți lovite de găurile din asfalt, în scrâșnet de frâne.
Tânărul de la agenție îi urmărește privirea și zice:
- Bellu este mai degrabă muzeu. Vin și turiști din alte țări să-l viziteze. Aici sunt înmormântate atâtea personalități, unele morminte sunt adevărate opere de artă.
Face un gest vag din mână și Aurelia îi urmărește vârful aprins al țigării,  care se amestecă printre luminile farurilor și culorile semafoarelor. Începe să se întunece. E ora aceea, nici noapte, nici zi, o suspendare în afara timpului, pe care o treci greu fără o țigară. Pe vremuri, la ora asta aerul era ușor, păsările erau ușoare, sunetele purtate de vânt erau ușoare. La ora asta era ușor să te îndrăgostești. Acum însă e mai bine să te gândești la lucruri concrete. Să nu te lași cuprins de melancolie.
- Și Eminescu e înmormântat aici, zice tânărul, ca un ultim argument.

Aurelia era în clasa a zecea când profesoara de română a hotărât să organizeze, pe 15 iunie, o serbare cu recitări și cântece la mormântul lui Eminescu, la care să participe elevi de la toate clasele. Trecea printre bănci cu pași energici, enumerând pe degete poeziile care urmau să alcătuiască programul, compunând invitații și făcând planurile unui eveniment demn de o asemenea ocazie. Apoi s-a uitat prin clasă și a întrebat cine dorește să participe și cu ce poezie. S-a lăsat o tăcere deplină. Aerul dulce al începutului de vară îndemna la leneveală, la plimbări pe aleile ascunse ale parcurilor, la sărutări pe străduțe dosnice. La orice altceva decât școală și serbări. Se auzea ciripitul păsărelelor în copacii din curte, fluierul profesorului de sport, strigătele copiilor pe terenul de baschet. Și scârțâitul nervos al tocurilor profesoarei pe parchetul din clasă. Din ce în ce mai nervos. În final s-a dus la catedră și a întrebat:
- Cum? Nimeni?
Privirea ei înghețată trecea de la unul la altul și s-a oprit la Aurelia.
- Filipescu, tu sigur o să vrei să mergi.
Atunci ar fi trebuit să aibă prezență de spirit, să încropească o minciună, ceva. Dar n-a putut decât să dea din cap a negare și să mormăie ceva neînțeles.
- Cum, Filipescu, nici tu care stai vizavi de cimitir? Cât de greu este să mergi împreună cu ceilalți și să reciți câteva poezii?
A pornit iar cu pași apăsați printre rândurile de bănci, uitându-se insistent la fiecare în parte, dar toți își ascundeau privirile în caiete.
- Aș putea să vă oblig, bineînțeles, dar n-o s-o fac. Acolo nu se merge din obligație. Se merge din dragoste față de poezie. Iar voi sunteți impermeabili la adevărata frumusețe. La măreție. Dar o să am grijă de voi. O să am mare grijă.
Apoi s-a uitat iar la Aurelia.
- Dacă nici tu, Filipescu, tu care stai vizavi...
Și a avut grijă. Ceilalți au fost, până la urmă, iertați, nu și ea.
În cei doi ani care au urmat, Aurelia a trecut prin toate supliciile pe care un profesor ranchiunos le putea concepe. Cele mai parșive întrebări îi erau adresate întotdeauna ei, lucrările îi erau puricate în amănunt și apoi ironizate cu pricepere diabolică, în râsetele lingușitoare ale clasei. Aureliei nu-i plăcuse niciodată să scrie comentarii și analize literare, dar avea imaginație și, în gimnaziu, compunea cu ușurință mici povestioare și chiar câștigase o mențiune la un concurs național. Și cum familia și prietenii o lăudau mereu, ajunsese să creadă că are talent la scris și visa să devină o scriitoare de succes, ba chiar, în gândurile ei cele mai ascunse, scenaristă la Hollywood.
Ultimii doi ani de liceu au măturat însă orice dorință de a mai scrie ceva. Așa că a dat la ASE, la contabilitate. Iar dacă o întreba careva (mai ales dintre prietenii părinților) cum de s-a răzgândit, le răspundea în doi peri:
- Din cauza poeziilor lui Eminescu și a cimitirului Bellu.

- Nu mă deranjează cimitirele, zice Aurelia și se întoarce spre tânărul care se uită iar la ceas, de data asta fără să se ferească. Însă n-o să cumpăr. Îmi pare rău de deranj.
Intră amândoi în casă, tânărul nu mai încearcă s-o convingă, se uită concentrat la niște mesaje din telefonul mobil, apoi se scuză, trebuie să dea un telefon urgent. În apartamentul de deasupra (sau de dedesubt, nu e clar) s-a lăsat liniștea.
Da, se gândește Aurelia în timp ce coboară scările în urma tânărului. S-a schimbat câte ceva în Piața Pieptănari de când a privit-o ultima dată de la etajul trei. A apărut o stație de metrou. Un mall. Două benzinării. Un cimitir nou și o biserică. Chioșcuri îngrămădite, tarabe cu mărunțișuri și lume pestriță. Trafic infernal. Aceleași locuri și totuși atât de diferite. E greu de spus dacă un oraș e vechi sau nou. Fiindcă orașul are vârsta cu care îl privești.
Dar a meritat să vină aici. N-ai ocazia să vezi în fiecare zi cum camera în care ai fumat pe furiș primele țigări mentolate, în care ţi-ai pierdut virginitatea, apoi te-ai gândit să te sinucizi și apoi te-ai răzgândit, s-a transformat în loc de randevu și plăceri ascunse.
În fond fiecare se apără cum știe mai bine de singurătate, boli venerice sau vampiri.

foto: „Piața Pieptănari în anii 60” de aici

sâmbătă, 7 mai 2016

Despre cum s-a pierdut bila mea la un spital privat

București, spital privat, martie 2011.
Trebuia să-mi scot bila (colecistul, ca să nu las loc de întrebare) și m-am gândit că la privat e mai curat, mai multă atenție, iar la stat tot trebuie să dai ceva. Laparoscopic, repede, doar o noapte de internare. La ieșire mi-au zis că trebuie să mai plătesc ceva, fiindcă nu știu ce li s-a părut suspect la bila mea și trebuia făcută biopsie. Nu prea mi-a plăcut, mai ales că celeilalte paciente din salon nu-i făceau.

Ok, aveam de așteptat cam 2-3 săptămâni pentru rezultat, poate mai mult. Și trebuia să-l sun eu pe medic, nu să iau rezultatul de la clinică (ceva legat de faptul că pacientul trebuie consiliat și trebuie să i se explice, ca să nu facă vreo criză de panică atunci când citește singur termenii ca de limba chineză).
Au trecut cele două săptămâni, l-am sunat pe doctor, nu mi-a răspuns din prima, l-am mai sunat o dată, mi-a răspuns după câteva zile, nu avea încă rezultatul, el oricum lucra la un spital de stat și la privat era doar colaborator.
Au urmat câteva săptămâni în care l-am tot sunat de doctor, am sunat și la clinică, rezultatul nu venea, eu eram deja îngrijorată, mi se părea că ceva nu e în regulă, că durează prea mult. Apoi doctorul a început să nu-mi mai răspundă, clinica și-a mutat sediul, s-a unit cu un spital, acolo erau alți oameni, nu mai aveam pe cine să întreb.

Cred că trecuseră deja vreo cinci săptămâni când am reușit în sfârșit să-l prind pe doctor la telefon. Mi-a răspuns cu o voce cam ciudată, care m-a făcut să cred că cele mai negre temeri mi s-au adeverit.
- Doamna V., știți...
S-a oprit, de parcă se încurca în cuvinte. Eu deja nu mai respiram.
- Știți... Vi s-a pierdut bila.
În primul moment mi-a venit să râd. Era prea „altceva” față de temerile mele, părea un fel de glumă. Doar că nu era. Nici nu-mi mai amintesc ce mi-a zis pe urmă, eu respiram din nou, auzeam ca prin ceață explicațiile lui, se scuza, deși vina nu era a lui, bila s-a pierdut în zăpăceala de la mutare, dar să nu vă faceți griji, era ceva de rutină, nu vă faceți griji etc.
Etc.

Nu este ficțiune și cred că nu are rost să povestesc despre paranoia care a urmat momentului de ușurare de atunci. Pentru că bila e numai una.


Au trecut cinci ani în care am tot vrut să scriu despre asta, dar nu mi-a venit. Iar când m-am apucat, a ieșit ficțiune: Ochiul de iepure, parte a volumului Felii de lămâie.