luni, 12 octombrie 2015

Fragment dintr-un roman în lucru


Eram în gimnaziu când tata mi-a arătat o casă pe o străduţă liniştită care dădea spre parcul Cișmigiu. Mi-a spus că fusese casa bunicilor, în care crescuse mama. Am privit-o atent în timp ce ne apropiam, cu o curiozitate pe care aș fi vrut-o detașată, dar care se transforma pe nesimțite, ca de fiecare dată când vorbeam despre bunici, într-o neliniște ciudată. Silueta albă a casei, desenată pe fundalul arămiu al cerului la apus, lăsa o impresie de soliditate. Era construită în stil neoclasic, cu demisol, parter înalt și etaj, cu o marchiză elegantă deasupra intrării. Pe frontispiciul casei se afla un basorelief complicat, iar dedesubt un șir de ferestre înalte, dincolo de care îmi imaginam un salon luxos, cu candelabre strălucitoare, în care doamne distinse dansaseră la brațul unor bărbați în frac. Dar când am ajuns în fața casei vraja s-a destrămat. De aproape arăta neîngrijită, cu zugrăveala scorojită pe alocuri și cu treptele de la intrare crăpate, cu basorelieful ciobit, încât blazonul de familie aflat pe medalionul din centrul lui devenise o sculptură haotică și de neînțeles.
- Mi-ar plăcea s-o văd pe dinăuntru. Tonul meu nu reușea să ascundă dezamăgirea. Cine locuieşte în ea?
- A fost împărţită în apartamente şi acum locuiesc mai multe familii.
- Oare o să mai fie vreodată a noastră?
Tata s-a uitat nemulţumit la mine.
- Puţin probabil. Nici nu ne trebuie, noi avem casa noastră, de la părinţii mei, e mai mică şi mai uşor de întreţinut. Şi nu cred că mamei tale i-ar mai plăcea să stea aici, amintirile ar fi prea dureroase. Cei care locuiesc acum sunt chiriaşi la stat de zeci de ani. Dacă, printr-o întorsătură a lucrurilor, s-ar da o lege care să returneze vechilor proprietari casele naţionalizate în '48, s-ar creea o nebunie. E o iluzie să crezi că poţi să reiei ceva de acolo de unde a fost întrerupt.

Mult mai tîrziu, când eram deja student în anul doi şi învăţam în București, în timp ce răsfoiam plictisit rubrica de mică publicitate din „Scînteia”, am văzut un anunţ: „Dau lecţii de pian pentru începători şi avansaţi. Rog seriozitate.” Nu era niciun număr de telefon, doar adresa. Casa bunicilor mei și un număr de apartament.
I-am arătat anunţul şi lui George, care ştia toată povestea.
- Nu mi se pare o idee bună, a zis. Ce rost are să răscoleşti trecutul?
- Păi ce crezi că poate fi rău, mă duc şi eu o dată, să văd cum arată pe dinăuntru.
Așa că într-o după-amiază însorită m-am înfiinţat acolo, cu ziarul în mână. Am intrat în curte, am urcat câteva trepte și am sunat la sonerie. Ochii mei priveau cu aviditate în jur, dar totul mă dezamăgea: curtea cu pavele sparte, grădina neîngrijită, petele de mucegai de pe pereți, marchiza din fier forjat a cărei sticlă groasă era străbătută de crăpături mari. Într-un târziu s-a deschis uşa și a apărut o doamnă de aproape optzeci de ani, slabă, cu faţa ridată, cu părul cărunt tuns scurt și cu nişte ochi albaştri încă pătrunzători. Purta o fustă de lână şi un pulover gros. M-am prezentat şi am spus că am venit pentru lecţiile de pian. M-a poftit în casă şi a pornit pe scări înaintea mea, ținându-se strâns de balustrada alunecoasă.
Mă uitam curios în jur, încercând să memorez tot ce mă înconjura, dar ceea ce vedeam înăuntru era la fel de dezolant. Scara șerpuia întunecoasă, iar de jur împrejur doar pereţi scorojiţi, zugrăveală desprinsă, stucaturi ciobite şi miros de mucegai. Am ajuns la etaj, am cotit pe un coridor şi am intrat în apartament. Care era format dintr-o singură cameră ticsită de mobile, încât abia puteam păşi. Din tavan atârna un candelabru amplu, cu picurii de cristal prăfuiți, iar singurul bec aprins, prăfuit și el, dădea o lumină tulbure şi deprimantă. Doamna a văzut că mă împiedic de mobile şi a mai aprins un bec.
- Ia loc, te rog.
Mi-a indicat un scaun aproape de pianina dintr-un colț al camerei, apoi s-a aşezat pe un taburet.
- Mă numesc Margareta Vernescu. Dau lecţii de pian şi de franceză.
Stătea foarte dreaptă și mă cântărea din priviri.
- Nu mă aşteptam să vină un băiat. De obicei vin fete sau copii. Cu atât mai puțin acum, se pare că-i o perioadă grea, am mai dat anunţul acum o lună şi n-a venit nimeni.
Nici eu nu mă aşteptasem ca o persoană atât de bătrână să aibă aşa o privire cercetătoare. Mă simţeam ca în pielea goală. Şi mai trebuia să-i spun şi istoria pe care o inventasem ca motiv.
- Deci te interesează pianul?
- Da. Îmi ardeau obrajii. M-am gândit să-i fac o surpriză mamei mele şi de ziua ei să-i cânt la pian o melodie. Ceva nu chiar foarte simplu, să vadă că am făcut un efort pentru asta.
Părea neîncrezătoare când m-a întrebat:
- Mama ta cântă la pian?
- Da.
- E pianistă?
- Nu, e medic dentist.
- În București?
Ia te uită, eu vin aici pe post de Sherlock Holmes şi ea îmi ia un interogatoriu în toată regula.
- Nu.
I-am spus că sunt student.
M-a întrebat unde, în ce an, ce note am.
Îi răspundeam și mă uitam în jur. Din poziţia asta vedeam toată camera. O masă din lemn de mahon, înconjurată de scaune cu spătare înalte, două fotolii înalte și ele, toate cu tapițerie care odată fusese roșu cardinal, acum roasă și destrămată. O vitrina care etala cu discreție porțelanuri prăfuite în spatele geamurilor de cristal. Pe latura opusă pianului se afla un pat mare, dublu, acoperit cu o cuvertură de brocart în care arabescurile cu nuanțe de grena și auriu nu mai străluceau de zeci de ani. Încercam să nu par indiscret, dar privirile mi-au fost atrase de două tablouri înalte, atârnate deasupra patului, din care zâmbeau încremenit un bărbat şi o femeie. Amândoi erau în picioare, bărbatul îmbrăcat în redingotă, brunet, cu mustaţă şi expresie arogantă, iar femeia, tot brunetă, cu părul strâns în coc, purta o rochie vişinie cu decolteu rotund, iar în mână ținea o garoafă albă. Avea o frumuseţe distinsă, dar rece, şi am recunoscut ochii albaştri cercetători care mă întâmpinaseră.
Nu-mi venea să cred. Deci bătrâna din faţa mea era una şi aceeaşi cu femeia cea frumoasă din tablou. Mi-a observat privirea şi a zis:
- Tablourile astea ni le-a făcut un pictor la Paris, ultima dată când am fost cu soţul meu acolo înainte de război. Aveam treizeci și cinci de ani.
Deci i-am apreciat bine vârsta, aproape optzeci. Şi-a dat seama că făceam socoteala în gând, dar n-a zis nimic.
- Şi ce-ai vrea să pregăteşti pentru mama ta?
Nu mă gândisem la asta, și oricum, nu mai ascultasem muzică clasică de multă vreme. Mă rog, alte priorităţi. Iar fetele cu care mă giugiuleam aveau alte preferinţe muzicale.
- Poate găsiţi dumneavoastră ceva.
- Când e ziua mamei tale?
Am improvizat la repezeală, ca să nu-i spun că tocmai trecuse.
- În mai. Pe douăzeci.
- Bine, să vedem ce putem face până atunci.

Abia dacă mai ştiam notele, aşa că m-a luat de la zero. Mă întrebam cum de-a înghiţit o asemenea gogoaşă, și asta îmi dădea un sentiment de neplăcere nedefinită, ca o măsea care te zgândăre cu o durere surdă. Abia după ce am plecat, stabilind o nouă întâlnire pentru săptămâna următoare, mi-am dat seama. Oricine putea veni aşa, orice ticălos, care pentru câţiva bănuţi şi boarfe vechi, să-i dea în cap. I-am povestit lui George şi el a fost de părere că o duce atât de rău cu banii, încât e obligată să facă asta.
- Şi dacă n-a avut niciun client data trecută, a riscat cu tine.
 I-am tras un ghiont şi am schimbat subiectul, nu voiam să vadă cât mă tulburase toată treaba asta. Nu ştiam nici eu ce mă impresionase mai tare. Faptul că intrasem în casa aceea, atmosfera stătută care n-avea nimic de-a face cu ceea ce-mi imaginasem, sau ea, femeia care acum patruzeci și cinci de ani fusese pictată la Paris, iar acum, ca să poată trăi, era nevoită să dea lecţii de pian pentru orice dobitoc dispus să-i plătească.

Săptămâna următoare i-am dus un pachet de cafea şi unul de unt. Deja se găseau destul de greu.
- Nu te mai chinui pentru mine, mi-a zis, eu mă mulţumesc cu puţin. Iar alimente pe care să le pun în frigider chiar nu-i cazul să-mi aduci. Bucătăria e la comun, şi dacă las ceva în frigider, poate să dispară până a doua zi. Mai ales ceva ce nu se găseşte.
Mi s-a părut o mizerie groaznică.
- Cum adică, vă fură din frigider?
S-a uitat la mine cu un zâmbet subţire.
- E un termen cam dur. Să zicem că se servesc, fiindcă au nevoie. Bucătăria e mică și două familii nu pot găti în acelaşi timp, ne-am făcut program, doar că atunci când e rândul meu, ceilalţi vin şi ei, să facă un ceai, să fiarbă un ou, îmi cer una, alta, şi nu-mi dau nimic înapoi. E greu la comun. Cu baia nu mai zic, când mă duc să mă spăl, niciodată nu mai e apă caldă, ei au prioritate fiindcă au copii.
Eram indignat, dar nu-mi dădeam seama ce-aş putea face. Am întrebat-o aşa, într-o doară, că ştiam răspunsul:
- A fost casa dumneavoastră?
- Nu. Am avut o casă două străzi mai încolo şi după naţionalizare au făcut în ea sediu pentru tineretul comunist, aşa că m-au evacuat şi mi-au dat o cameră aici. Au vrut și aici să facă sediu pentru nu-mai-știu-ce, dar până la urmă a scăpat.
- Îi cunoşteaţi pe proprietarii de aici?
Speram că nu mi-a tremurat vocea, că nu mi-a simţit respiraţia întretăiată, că nu m-am dat de gol în vreun fel.
- Puţin. Domnul era avocat, la fel ca soţul meu, ei se cunoșteau bine de la tribunal. Au murit de mult, și el și ea. Parcă aveau o fată, dar nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu ea. Poate a avut mai mult noroc ca mine, în fond era tânără. Totul e mai uşor când eşti tânăr, mai ai putere s-o iei de la capăt. Pentru mine a fost foarte greu.
N-a mai spus nimic de bunicii mei, iar eu nu știam cum să aduc din nou vorba. Am continuat la întâmplare:
- Şi soţul dumneavoastră?
- Şi pentru el a fost greu. Nu s-a putut acomoda cu noul regim. Nu l-au lăsat să lucreze ca avocat și el n-a vrut niciodată să facă altceva.
A tăcut o perioadă şi eu n-am întrerupt-o.
- Am lucrat eu ca să avem din ce trăi. Profesoară nu m-au lăsat, așa că m-am angajat la o fabrică de ţesături. Muncitoare. Acolo mi-am stricat ochii, toată ziua cu firele alea.
Chiar nu ştiam ce-aş putea zice ca s-o fac să se simtă mai bine.
- Mă gândeam că nu e bine să daţi anunţuri la ziar, poate oricine să vină, cu cine ştie ce gânduri ascunse.
S-a uitat la mine fără să zâmbească.
- Aşa ca tine?
Îmi ardeau obrajii, iar ea mă privea întrebător.
Nu ştiam ce să fac, mi se părea că am venit aici ca un nemernic, să scotocesc vieţile oamenilor. N-am zis nimic şi am început să facem game. Ceva mai plictisitor nu putea exista. Nu-mi aminteam termenul care descrie amorţeala creierului, dar cam aşa ceva simţeam eu.
- Trebuie să mai facem câteva şedinţe cu game înainte să trecem la chestiuni elementare.
Mi-a văzut faţa disperată şi a întrebat:
- Ei, îmi spui?
- Ce anume?
- De ce ai venit.
Atunci i-am spus. Oricum nu mă crezuse de la început, aşa mi-a zis, dar figura mea i-a inspirat încredere.
S-a uitat la mine cu tristeţe.
- Deci eşti nepotul avocatului V.
Nu îndrăzneam să ridic ochii sub privirea ei atentă.
- Nu semeni. Deși... nu știu, parcă ai ceva din aerul lui. Cu care dădea gata orice femeie. N-am cunoscut bărbat care să aibă așa succes la femei, fără să fie de fapt frumos.
Am ridicat ochii, dar i-am mutat repede pe tabloul de pe perete. Măcar privirea de acolo era înlemnită în timp.
- Mda... ai ochii lui. Și bărbia cu gropiță. Nasul e altfel și de asta la prima vedere nu mi-am dat seama. Ia spune, tu cum stai cu fetele?
M-am uitat la ea un pic nemulțumit.
- Nu-mi spune, că-mi închipui singură. Ai grijă. Ai mare grijă. Ridicase tonul. Dar poate semeni cu el doar la partea cu fetele.
Nu mă scăpa din priviri și mă întrebam dacă și ea fusese îndrăgostită de bunicul. Dar a schimbat vorba.
- Şi mama ta, cu ce ai zis că se ocupă?
- E dentistă.
- Ei, vezi, am avut dreptate, s-a descurcat. Fiecare om are şansa lui, totul e să n-o piardă. S-o observe la timp şi s-o apuce. Uită-te la mine. Sunt o femeie care n-a ştiut să-şi apuce şansa. A privit-o şi a lăsat-o să plece.
Avea un ton aşa vehement, că mă întrebam dacă nu face o criză. Şi-a dat seama şi a coborât glasul.
- Trebuie să am grijă să nu vorbesc prea tare, că mă aud vecinii. Ei stau la pândă, ar da orice să mă scoată de aici, ca să-mi ia camera. Uneori mă gândesc că o să mă otrăvească. Pot să-mi pună ceva în mâncare şi apoi cine o să se mai intereseze de o bătrână ca mine, singură pe lume.
Mi se părea că se ambalase cam tare, acum bătea şi câmpii. Probabil vecinii îi făceau viaţa amară, dar nici chiar aşa.
A continuat mai încet:
- Nu m-am căsătorit din dragoste. A fost o căsătorie aranjată de părinţi, care au considerat că era o partidă bună. Bogat, frumos, avocat de succes, cu doar zece ani mai mare ca mine. Ce-mi puteam dori mai mult... Căsnicia noastră era normală. Dar pe la treizeci de ani m-am îndrăgostit de un grec. Un pictor.
A văzut că m-am uitat la tablouri şi a zis:
- Nu, nu el le-a pictat, astea au fost făcute mai târziu. Pictorul ăsta venise în România şi s-a îndrăgostit de mine. Era dintr-o familie bună şi avea bani, picta doar din pasiune. Mi-a propus să fug cu el.
Rămăsese visătoare şi nu mai spunea nimic.
Într-un târziu am întrebat-o:
- Şi ce-aţi făcut?
- Păi nu vezi, am rămas aici, s-a răstit la mine. Îl iubeam, dar mi-a fost teamă. M-am gândit că un artist e boem, azi e aici, mâine acolo, azi cu una, mâine cu alta. Mi-a fost teamă că o să ajung frunză în vânt. Acasă aveam stabilitate, situaţie.
S-a uitat la mine şi a repetat:
- Stabilitate. Situaţie. Rahat!
A ţipat:
- Rahat! Am zis rahat!
Nu ştiam ce să fac. Din apartamentul de alături se auzeau bătăi în perete şi atunci a tăcut.
După mult timp a zis din nou, de data asta încet:
- Rahat!
Apoi:
- Hai să mai facem nişte game, să nu zici că mă plăteşti degeaba.


Când am plecat în seara aia eram terminat. Mă gândeam la bunicii mei, care muriseră demult. Dar şi agonia asta de peste treizeci de ani, prizonieră într-un prezent mizer, cu mintea rătăcind printre amintirile unei lumi dispărute, uitate. Să regreţi mereu şansele pierdute, să construieşti scenarii, variante ale unei vieţi care ar fi fost posibilă. Să nu mai ai nimic. Decât imaginaţia. Și memoria. Atât cât mai sunt şi ele la îndemână.

(AV - octombrie 2015)