vineri, 8 februarie 2013

Ca la șah


            Eram în vacanța dinainte de clasa a treia când Ionuț, un băiat din vecini, m-a întrebat:
- Ştii că bunicul tău are o iubită?
- Fugi de-aici!
I-am tras un ghiont, dar el a continuat:
- Dacă-ţi spun… Am şi văzut-o.
- Ești un prost, bunicii nu au iubite.
- Ce știi tu?
M-a privit cu dispreț de la înălțimea celor trei ani și cinci centimentri în plus și a plecat la jocul de tenis cu piciorul la care fetele nu erau admise.
Pe atunci îmi petreceam toate vacanțele în orașul de pe dealuri, colindând cu bunicul străduțele, piețele, dar mai ales pajiștile și pădurile din împrejurimi, adunând flori, ascultând păsările și inventând povești despre oamenii pe care-i întâlneam. Pe bunica nu mi-o aminteam, murise demult.
Aș fi vrut să-i arăt lui Ionuț că n-are dreptate, dar nu știam cum. El era de părere că nu trebuie să-l întreb direct, bunicii nu povestesc nepoatelor despre iubite. Așa că ne-am hotărât să aflăm singuri și am petrecut următoarea săptămână pe urmele bunicului, însă n-am văzut nimic în afara obișnuitelor drumuri la piață, la farmacie sau a întâlnirilor cu vechi prieteni.
Într-o după-amiază, când citeam în camera mea, am auzit voci în sufragerie. M-am dus tiptil la ușă și am ascultat, dar nu era decât Dudu, fratele bunicului. Discuțiile lor mă plictiseau teribil, povești interminabile despre via din Vrancea care le fusese luată prin anii '50, nu mă lămurisem de cine și nu prea mă interesa, apoi despre drumurile lor la aceeași vie ca să cumpere struguri și să facă vin. Mă pregăteam să plec, un pic dezamăgită, când Dudu l-a întrebat:
- Te-ai mai întâlnit cu…
N-am deslușit ultimul cuvânt.
- Nu, nu mai am timp, acum c-a venit Alina.
Am tresărit când mi-am auzit numele și am ciulit urechile. Însă ei s-au întors la problema viei și au început să calculeze câte kilograme de struguri trebuie să cumpere la toamnă, și din care parte a viei, fiindcă nemernicii ăia – nu mă lămurisem nici cine erau nemernicii – nu știau s-o îngrijească. M-am înapoiat tiptil în camera mea, dar rămăsesem și mai nedumerită.
A doua zi n-am mai răbdat și, fără să țin cont de părerea lui Ionuț, am întrebat:
- Bunicule, e adevărat ce-am auzit, că ai o iubită?

Nu găsisem cel mai potrivit moment pentru discuție. Eram în bucătărie, oala de supă dădea în clocot pe foc, iar bunicul tăia ceapa în bucățele mărunte. Nu mi-a raspuns imediat. A pus cuțitul pe masă și și-a șters mâinile pe șervetul brodat cu găinușe pe care-l știam dintotdeauna.
- Ei, iubită, de unde… E o prietenă cu care mă întâlnesc uneori.
- O știi de mult?
- De anul trecut.
A pus șervetul peste ceapa tăiată și jumătate s-a împrăștiat pe jos. M-am aplecat s-o adun și am aruncat-o în coșul de gunoi.
- Şi ce faceţi?
- Ce să facem? Ca prietenii. Stăm de vorbă, ne plimbăm, jucăm scrabble. Ea-mi povesteşte despre copiii ei, eu îi spun de voi.
O muscă s-a lovit de geam în spatele perdelei și bâzâitul ei a umplut tăcerea din cameră. Mă întrebam dacă muștele văd.
- Și cum ai cunoscut-o?
- Pot să-ţi spun dacă vrei, da-i o poveste mai lungă.
Am dat din cap. Eram curioasă, deși o prietenă oarecare nu-i același lucru cu o iubită. Bunicul nu se grăbea să-mi povestească, s-a dus la fereastră, a deschis-o încet și a lăsat musca să iasă afară. Liniștea din cameră era ciudată fără bâzâitul ei.
S-a mai foit un pic prin bucătărie, apoi s-a așezat lângă mine.
- Era anul trecut prin octombrie. Dudu fusese internat, trebuia să ia nişte pastile la unu noaptea şi-i era teamă că n-o s-audă ceasul. I-am promis c-o să-l sun eu, că tot stăteam să citesc. Dar am greşit numărul. Închipuie-ţi, să te scoale cineva din somn la unu noaptea şi să fie greşeală! Însă mi-a răspuns o voce blândă de femeie. Nici gând de reproşuri sau cuvinte urâte. Mi-am cerut scuze și am închis.
- Asta a fost tot?
- Atunci da. Am vorbit cu Dudu, am mai citit un pic şi pe urmă m-am culcat. Dar în zilele următoare m-am mai gândit la femeia care-mi răspunsese. Nu era tânără, îmi dădusem seama după voce. Aș fi vrut s-o sun și să-i mai cer o dată scuze. Dar nu ştiam cum s-o găsesc.
- Şi ce-ai făcut?
Bunicul s-a îndreptat către telefonul de bachelită neagră aflat pe o măsuță lângă ușa de la bucătărie.
- Mi-am făcut un plan de bătaie.
- Ca la armată?
A râs.
- Cam așa. M-am gândit că probabil în noaptea aia mi-a scăpat degetul pe-alături și am greşit o cifră. Am calculat și erau 44 de numere posibile. Dacă greşisem cumva două cifre se complica, erau 1936 de numere posibile. Dacă greşisem trei cifre…
Cred că rămăsesem cu gura căscată. Deșteptăciunea bunicului mă lăsase fără glas.
- Dar am avut noroc. Greşisem o singură cifră.
A scos de sub telefon o foaie de hârtie în mijlocul căreia erau scrise mare și îngroșat, cu liniuțe între ele, cinci cifre. 2-5-6-4-9.
- Numărul lui Dudu, mi-a zis.
Sub ele se înșirau pe cinci coloane cifrele de la zero la nouă, unele tăiate cu dungi orizontale. Și în josul paginii, niște calcule încâlcite din care nu înțelegeam nimic, urmate de un 44 mare și un 1936. Iar pe margine erau desenate cu pixul tot felul de chestii: flori, păsărele, o căsuţă, copaci. Astea m-au făcut să râd.
- Parcă-s desenele făcute de mine la școală. Doamna ar spune că nici tu n-ai fior artistic.
Am luat apoi foaia și am răsucit-o pe toate părțile.
- Dar aici, zeroul ăsta de sub cifra doi, de ce l-ai tăiat cu un ics?
Celelalte fuseseră tăiate cu o singură linie.
- Păi niciun numar de telefon nu începe cu zero.
Așa era. Mi-am întors ochii la foaie. Treiul de pe a patra coloană fusese încercuit cu roșu și începând de acolo cifrele nu mai erau barate. Într-un colț al foii scria tot cu roșu: 2-5-6-3-9. Părea foarte complicat.  
- Și ai sunat la atât de mulți oameni?
Bunicul a dat din cap.
- Și ce făceai când îți răspundeau?
- Îmi plănuisem dinainte toate mișcările.
- Ca la șah?
- Cam așa. Când îmi răspundea un copil, o ceream pe bunica. Dacă-mi răspundea o femeie matură sau un barbat, o ceream pe mama, spuneam că şi-a uitat ceva la biserică şi-i rugam s-o cheme. Și mă orientam în funcție de ce-mi ziceau. Pentru că trebuia să-i aud vocea ca s-o recunosc.
A pus cu grijă foaia la locul ei de sub telefon și s-a așezat la masă. Degetele lui mângâiau ușor găinușele brodate pe șervet.
- Bine, fusesem convins de la început că locuiește singură. Răspunsese prea repede în noaptea aia și am presupus că avea telefonul la ea în cameră. Iar într-o casă în care locuiesc mai mulți, nu pui telefonul în camera bunicii. Nu, eram convins că fusese singură-n casă.
- Şi dupa ce-ai dat de ea?
Bunicul s-a uitat în jur, de parcă ar fi auzit ceva. Poate musca, doar că o dăduse deja afară. Nu se grăbea să-mi răspundă.
- Păi... i-am spus cine sunt, mă rog, telefonul din noapte și restul. Că voiam să-mi cer scuze încă o dată.
- Şi pe urmă v-ați întâlnit?
- Nu... nici vorbă. Am mai sunat-o din când în când. Treptat ne-am împrietenit, am început să vorbim despre noi, despre copii. Mi-a povestit cum a murit soţul ei, eu i-am povestit de boala bunică-tii. Băieţii ei sunt în America de mult, îi e tare dor de ei. O mai sună câteodată noaptea. Însă foarte rar. Mai primeşte câte o scrisoare, rar şi asta. Și are o nepoţică pe care n-a vazut-o decât în poze.
Bunicului păreau să-i lăcrimeze ochii și m-am gândit că era timpul să pună bucățile de ceapă tăiate mărunt în oala de pe foc.
- Aşa am început să ne cunoaştem. La telefon. Abia mai târziu ne-am întalnit.
Simțeam o ușoară gelozie. Și nu înțelegeam de ce, în fond fusese un simplu joc. Ca la șah.
- E frumoasă?
- Ei, la vârsta asta nu mai vorbeşti de frumuseţe. Şi-a păstrat sufletul tânăr și plin de bunătate, şi asta-i mare lucru.
- O să mi-o prezinţi şi mie?
- Poate mai încolo. E doar o prietenă cu care mă întâlnesc uneori.
Dar nu mi-a prezentat-o.

Apoi timpul a trecut, iar eu stăteam din ce în ce mai puțin cu bunicul în orașul vacanțelor, unde nu aveam atâția prieteni ca acasă și unde inventam povești despre oameni în loc să-i cunosc.
Și apoi bunicul a murit.
- L-a iubit Dumnezeu, zicea lumea fiindcă murise în somn. I-a dat o moarte uşoară şi senină.
În seara de după înmormântare, pe ascuns, am căutat foaia pe care mi-o arătase bunicul cu ani în urmă. Era tot sub telefon. Am împăturit-o şi am băgat-o în buzunar. Aș fi vrut să sun la numărul de pe foaie, dar nu îndrăzneam și am purtat-o mult timp cu mine. Într-o zi m-am hotărât, am format numărul şi am aşteptat. La celălalt capăt al firului a răspuns o voce blândă:
- Alo!
N-am avut curajul să continui și am întrebat la întâmplare:
- Familia Caragheorghe?
Vocea blânda a spus încet:
- Nu, aţi greşit numărul.
- Mă scuzaţi.
Am pus telefonul în furcă.

Foaia o am și acum.

(AV)

PS: pentru cei care și-au dat seama; dar și pentru ceilalți: numărul 1936 este greșit; în carte apare varianta corectă :)

7 comentarii:

  1. foarte bine scrisă. Emoție autentică. Am să vă mai caaut...nu la telefon. Ha, ha...

    RăspundețiȘtergere
  2. Stimată Doamnă Anca Vieru, jos pălăria! Povestirea curge perfect, linear, cu personaje și emoții autentice, cum sublinia și c.j. Detaliile banale, ca găinușele brodate pe prosopul din bucătărie și musca bezmetică (există una la Caragiale, în „Păcat”, dacă nu mă-nșel, care, poposind pe masa personajului și frecându-și piciorușele din față frenetic, trezește protagonistul din visare; nu știu dacă vi le mai amintiți pe muștele chelăresei din „Suflete moarte”, complet demente pentru că, aparent, n-au ce cauta acolo, Gogol le folosește, chipurile, ca să-și compare dansatorii de la baluri cu ele) ori desenele făcute cu pixul în marginea hârtiei cu cifre, telefonul de bachelită... tot atâtea piesuțe din puzzle-ul care este, până la urmă, mica muzică a vieții. Fetița există, e vie, bănuiesc că i-ați împrumutat ceva din propria copilărie, are amestecul de curiozitate, gravitate și naivitate întâlnit doar în scurta perioadă de la începutul pubertății (fiică-mea tocmai a depășit momentul...), iar Bunicul, înțelept și senin, împăcat cu vanitățile vieții, îmi amintește, din literatură, de acei bătrâni evrei ai lui Bashevis-Singer, nu neapărat Ghimpl, care e aproape un sfânt, cât Sam Palka (sau David Vishkover). Încă o dată --- mă înclin. Și țin să vă mulțumesc, am renunțat să mai citesc ziarele online când mă trezesc, prefer să recitesc o proză sau două de-a
    dumneavoastră. E mult mai reconfortant!
    P.S.: E posibil să mă înșel, dar cred că există o mică eroare de natură tehnică în text. Nu 1936, habar nu am de cifre și nu mi-aș fi dat seama în veci, ci o situație cam neclară, după părerea mea: povestea se petrece imediat după `89 (via retrocedată), oamenii nu aveau telefoane mobile, ci fixe, de bachelită. Atunci e puțin probabil ca Bunicul să-i fi putut telefona, la unu noaptea, fratelui Dudu,
    internat în spital, căci, știm cu toții, în spitalele noastre bieții pacienți nu aveau telefoane pe noptieră, cred că era un singur telefon pentru un etaj întreg, instalat undeva către intrare, la capătul holului. Atunci, ori Dudu fusese externat din spital, și nu „internat”, ori fusese, printr-un joc de cunoștințe, pile etc, „internat într-un salon special”, cu telefon propriu. Chiar dacă ar fi o eroare tehnică (aștept să mă lămuriți) , e doar o chestie minoră, care nu scade cu nimic valoarea textului.
    Multă sănătate și tenacitate! T.S.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucur că v-a plăcut, e o povestire care îmi este dragă pentru că mă duce cu gândul la bunicul meu.

      În privința erorii, eu nu m-am gândit că Dudu mai era în spital în momentul telefonului, de aceea am zis că „fusese”, nu „era”. E adevărat că puteam să fiu mai explicită :)

      Ștergere
    2. Corect. Și reconfortant, e mult mai bine că e o eroare de lectură din partea mea, decât o eroare de scriitură din partea autorului meu favorit. Cred că am recitit textul puțin în grabă, între două înghițituri de ceai marocan, pentru că soția mea mi-a adus azi același argument: devreme ce verbul este la mai mult ca perfect, este evident că internarea lui Dudu e o acțiune anterioară telefonării. Încă o dată: chapeau! Și:
      Multă sănătate și tenacitate! T.S.

      Ștergere
  3. Azi am văzut un film interesant, „Ultima dragoste a domnului Morgan”, o poveste corectă redată corect, cu un Michael Caine trecut de optzeci de ani, dar foarte vioi și convingător într-un rol greu de făcut verosimil. Personajul de acolo m-a dus cu gândul la „bunicul” din „Ca la șah”, chiar dacă în „Ultima dragoste...” povestea e puțin altfel. Și mi-a mai amintit un alt personaj, la care nu mă gândisem prima oară când am citit povestea dumneavoastră: bătrânul judecător din „Harfa de iarbă” a lui Truman Capote, cel îndrăgostit de Dolly Talbo și care, la peste șaptezeci de ani, era persecutat de propriii copii, considerat nebun pentru că întreținea o corespondență cu o fetiță din Alaska. Judecătorul, dacă vă aduceți aminte, găsise pur întâmplător, într-o revistă, adresa fetiței și începuse corespondența cu ea pentru că-și dăduse seama de sentimentul de singurătate și izolare al bietului copil (își inventase, bătrânul judecător, și o altă identitate, de fapt tot a lui, dar de când era un puști de 12-13 ani; într-un fel, corespondența aceea îl ajuta și pe el să-și retrăiască anii copilăriei) Nu-mi mai amintesc dacă Truman Capote îi dă un nume judecătorului, cred că nu (sau, poate, Jefferson?) dar îmi amintesc solicitudinea lui extremă când stătea la căpătâiul patului lui Dolly, bolnavă, și încerca, în zadar, să o facă să țină cu una dintre echipele de baseball ale căror meciuri le ascultau la radio. Dar Dolly-Inimioară ( cum îi spunea cu duioșie negresa Catherine, care pentru Verena, sora lui Dolly, nu avea decât un apelativ: „Aia!”) nu vroia să țină cu niciuna din echipe în mod special, așa că ținea cu toate, pentru că: „Eu cred că sunt, cu toții, niște băieți de ispravă!”
    Ca să vedeți câtă forță poate să aibă personajul dumneavoastră! Pe care nici nu-l descrieți în amănunt, ci doar îl sugerați, într-o povestire de... câte cuvinte are „Ca la șah”? 1.500? Cred că undeva pe-acolo... Dar tocmai asta îi dă vigoare poveștii, puterea de pătrundere psihologică și capacitatea de a rămâne în căpățâna cititorului, forțându-l să facă niște conexiuni din cele mai neașteptate...
    Gata, m-a luat valul și-o dau în poliloghii savante. Voiam numai să vă împărtășesc o nouă „impresie de lectură” și să subliniez încă o dată importanța „Feliilor de lămâie” în contextul literar actual. Iată, chiar în povestea asta, ați abordat un subiect care nu prea există în literatura română: dragostea târzie a unui om pentru care „deadline” nu e un termen birocratic, ci o realitate cât se poate de înfricoșătoare. Îl avem pe Pascalopol sau pe doctorul din „Adela”, dar acolo e altceva... Călinescu și Ibrăileanu tratau subiectul la un nivel savant-artistic care aruncă, uneori, personajele în deriziune (poate pentru că nici unul, nici celălalt, nu erau scriitori profesioniști, ci critici literari, iar mie mi se pare literatura lor, mai ales a lui Călinescu, o literatură „de hârtie”...) Hopa! Gata, chiar că m-am luat cu savantlâcuri!
    Toate cele bune! Și:
    Multă sănătate și tenacitate!
    T.Stemate

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Domnule Stemate, mă bucură alăturarea cu Capote, iar „Harfa de iarbă” este printre preferatele mele. Cât despre Călinescu, am totuși o carte care mi-a plăcut, dar nu „Enigma Otiliei”, ci „Bietul Ioanide”, sunt acolo câteva personaje care mi s-au părut foarte bine realizate. Continuarea în „Scrinul negru” m-a dezamăgit însă, mai ales referirile la tinerii comuniști :)
      O zi bună,
      Anca Vieru

      Ștergere