Am spicuit aici prin câteva cronici la „Feliile de lămâie”, le-am pus în ordinea apariției. Sper să vă faceți o idee despre carte și, dacă vă place, să o cumpărați :)
Prima, de la
Wilkins Micawber (textul integral aici)
Cu sau fără intenţie – nu asta ne interesează – multe din cele
vreo douăzeci de povestiri din volumul „Felii de lămâie” de Anca Vieru (Polirom, 2015) trimit
la Iubirile dificile ale lui Italo Calvino. Sigur că
timpurile şi cadrul diferă, acum suntem în România ultimilor două decenii, care
va să zică într-o contemporaneitate aproape simultană cu momentul de faţă, dar
ideea de bază rămâne eşecul cuplului, dificultatea comunicării, destrămarea
relaţiei sub acţiunea dizolvantă a unui ecosistem ostil. Perspectivele sunt
variate, de la un copil sau adolescent care constată că ceva nu-i (sau n-a
fost) în regulă în lumea celor mari (Ochi de iepure, Paşaportul pe pian) la adulţii
care îşi recapitulează eşecurile (ca Laura Lazăr din A zecea parte) sau sunt
surprinşi în plină desfăşurare a poveştii lor ratate (precum cuplul steril din Centura de siguranţă).
...
Anca Vieru pare să fi dorit să exerseze aparatul prozastic
testându-i diferitele posibilităţi; de aici variaţiile sensibile de perspectivă
şi stil de la o piesă la alta şi, la capătul dinspre cititor, senzaţia că are
de a face cu un interpret care îşi încearcă instrumentul pentru a vedea care îi
este registrul. Monologul este unul din stilurile marcate experimentate cel mai
des - şi nu fără reuşite. E de pildă cazul naratoarei din povestirea care dă
titlul volumului, o văduvă ancien
régime, stăpâna căţelului Cuchi, care, dispusă să spună vrute şi nevrute,
reface traseul tranziţiei economice de la comunism la capitalismul autohton.
Prozatoarea a creat (dacă nu-i o vorbă prea pretenţioasă) o întreagă galerie de
văduve, unele caricaturale, ca cea sus-pomenită, altele de-a dreptul tragice
(ca nebuna poreclită Plânge-apa);
şi nu sunt singurele din carte. O menţiune specială ar merita Tanţa Călăraşu
din Tanţa recită Luceafărul,
o schiţă despre viaţa la bloc privită prin vizor, o cale magică de observaţie.
...
Din Feliile de lămâie ale Ancăi Vieru (eu le-as fi zis
felii de lime sau de chitră, căci sunt nu doar acre, ci şi amărui) e greu să nu
găseşti măcar câteva care să nu-ţi placă. Acre, amărui... în fine, gusturile
sunt gusturi; din fericire cel dulceag n-a intrat în discuţie pe parcursul
acestei cărţi.
De la Semne Bune recenzie făcută de Andra Pavel (textul integral aici)
Câtă viață
poți trăi într-o viață? Multă. Mai mult decât o singură viață. Citind-o pe Anca
Vieru, am trăit puțin din sufletele altora.
Volumul de povestiri,
apărut la începutul anului 2015 la editura Polirom,
colecția Ego.Proză,
poartă pe copertă semnătura Anca Vieru și-o culoare galbenă, nu chiar de lămâie,
peste-un început, sau o graniță. „Felii de lămâie” adună povești acrișoare, dar la
care te întorci cu mintea multă vreme după ce ai terminat cartea, cu poftă de
întâmplări ciudate, dar comune, din viața lor – a altora și uneori din viața ta.
Volumul de povestiri merită să
fie citit, măcar ca să numărați în câte situații asemănătoare v-ați găsit până
acum. Și s-o recitiți, din când în când, să vedeți dacă s-au adunat (eu am
șapte!). E ciudat, neobișnuit, cum cineva care n-a avut viața ta și n-o știe,
să intuiască atâtea, de parcă-ți citește în cafea.
De la Constantin Piștea (textul integral aici)
Povestirea
„Felii de lămâie”, care dă titlul volumului, a câştigat un premiu în 2012, ca
de altfel şi povestirea „Din Veneţia cu drag”. Fac menţiunea asta, pentru că
Anca Vieru pare să fi făcut trecerea hotărâtă de la poezie la proză atunci, la
pragul dintre 2011 şi 2012, iar premiile pentru proză au convins-o că era pe
drumul potrivit.
Cum poezia ei mi-e necunoscută, rămâne să mă refer la ce am în
faţă, volumul acesta, pe a cărui copertă văd o pereche de bocanci înaintea unei
dungi galbene. Ca şi cum cineva ar sta la o barieră, ca şi cum s-ar opri în
faţa unei limite. Impuse sau nu?, aceasta-i întrebarea cărţii, aş zice. Şi
poate nu aş încerca un răspuns, pentru că ţine de fiecare cum înţelege scrisul
cuiva. Linia aceea galbenă e mai mult pentru Anca Vieru însăşi, numai că
bocancii trebuiau desenaţi dincolo de linie. Dacă ar fi vrut să simbolizeze
pragul dintre a fi sau a nu fi scriitor de proză, pentru că, dincolo de orice,
cam asta înseamnă prima carte, debutul, bocancii aceia ar fi trebuit plasaţi
dincolo de linie. Pentru că Anca Vieru este într-adevăr scriitoare de proză,
aşa cred, iar poezia e şi ea acolo, printre rânduri.
Cartea
include 20 de texte, multe amuzante, dar unele şi în cheie uşor amară, de felul
unui „asta-i viaţa!”. Sigur că nu o să vă spun despre ce e vorba în fiecare
text, însă mi se pare important să vă povestesc măcar punctele de plecare din
două-trei… Şi să vă mărturisesc cât de surprins am fost, pentru că din chiar
povestirea introductivă, „Ochiul de iepure”, am identificat intenţia de a nu plictisi.
„De dimineaţă, Lara a adus la şcoală un cap de iepure.” Ce-i cu capul? De ce la
şcoală? Afli pas cu pas, nu fără o urmă de mister domestic şi nu fără alte
elemente surpriză, menite să potenţeze, să te reţină, cum e faptul că, în
aceeaşi zi, elevii găsesc un ochi în chiuvetă, însă şi acesta zboară din mână-n
mână până dispare.
În „Zâni şi Iubi”, un cuplu, aşa cum sunt atâtea, este prins
într-un concediu în Deltă. O ea sclifosită, un el zăpăcit şi o relaţie care se
dezbracă abrupt de aparenţe în numai câteva zile în mijlocul naturii
dezlănţuite. Iar „Felii de lămâie” este monologul unei femei care merge
periodic în parc cu căţelul şi se aşază pe o bancă, povestindu-i vecinei
impresii despre lume şi viaţă.
Cel mai mult şi mai mult mi-au plăcut prozele foarte scurte, cu
care vă sugerez să începeţi: „Ca la şah” – o puştoaică află că bunicul ei are
pe cineva şi „Centura de siguranţă” – un cuplu în maşină, iar ea simte mirosul
unui parfum pe centură.
În principiu, sunt fotografii de familie, situaţii casnice, în
puţine personaje, amintiri şi fapte aparent banale, care au semnificaţie pentru
oameni perfect normali. Dar tocmai normalul acesta, în care sapă Anca Vieru,
ajută la descoperirea unui lucru esenţial: în fiecare cerc, pe fiecare felie de
viaţă, există un strop de lămâie, ceva care sigur provoacă reacţii.
Și cronica lui
Marius Chivu în Dilema Veche, am citit-o cu inima cât un purice (articolul integral aici)
...mă
bucur să văd că începutul anului aduce un debut în proză scurtă, şi-ncă unul
foarte bun, chiar la Polirom.
Cele douăzeci de povestiri sînt omogene stilistic şi
tematic, majoritatea se ocupă de relaţii domestice, poveşti amoroase (trecute
sau ajunse la final) şi istorii de familie, scurte cadre ce surprind situaţii
de criză de cuplu sau, dimpotrivă, momente întinse în timp, uneori destine
redate pe fast-rewind, în medii sociale variate: stradă, scara
blocului, corporaţii, petreceri middle-class; şi cu destinaţii diferite:
vacanţe, fugi/plecări în străinătate. Atît cît îi stă în puteri, acest volum de
povestiri panoramează scurt o Românie contemporană şi propune o galerie de
personaje recognoscibile, împrumutate din realitatea imediată, surprinse în
situaţii de viaţă cotidiană însă nelipsită de extraordinar, redate adesea în
tuşe sentimentale triste, uneori şi cu multă ironie şi umor.
Cartea se deschide cu începutul tare al uneia dintre
cele mai bune povestiri: „De dimineaţă, Lara a adus la şcoală un cap de iepure.
Îl învelise într-un şervet de bucătărie cu dungi albastre, îl pusese într-o
pungă de la Mega Image şi, cînd l-a scos, ne-am îmbulzit cu toţii, curioşi“ – o
situaţie stranie din lumea copiiilor, narată la persoana întîi de o adolescentă,
nu atît inocentă, cît blocată de o dramă familială la care pare doar că trage
cu urechea, lăsîndu-l pe cititor numai s-o întrevadă pe fundalul scurtei
istorisiri. Următoarea povestire, în cu totul alt registru, este încă una
dintre cele reuşite: un cuplu blazat petrece o mică vacanţă în Deltă în
compania întîmplătoare, amuzantă, dar şi frustrantă, a doi tineri îndrăgostiţi
care se alintă cu „Zîni“ şi „Iubi“. Bărbatul, naratorul povestirii, urmăreşte
cu atenţie mişcările tinerilor şi, atras de tinereţea fetei, îşi petrece mica
vacanţă în voyeurisme şi fantezii care se răsfrîng benefic asupra soţiei („Au
fost zile splendide pentru nevastă-mea, am auzit-o cum îi spunea soră-sii la
telefon că aici e un adevărat paradis, o sfătuia să vină şi ea cu Gicu.“). Numai
că plecarea din Deltă echivalează, pentru toată lumea, cu părăsirea
paradisului. În povestirea „A zecea parte“, una dintre cele mai dramatice din
carte, pe fondul unei reuniuni de douăzeci de ani se derulează o poveste de
dragoste din trecut, o poveste petrecută în ultimul an de comunism, încheiată
brusc şi cu repercusiuni grave. Întîlnirea dintre foştii iubiţi, după
atîta vreme, cu semnele timpului şi ale întîmplării din trecut la vedere, este
una sufocantă, încărcată de regret şi vinovăţie. „Paşaportul de pe pian“ este o
altă povestire în centrul căreia se află o poveste de dragoste a tatălui din
anii comunismului, reactivată, după treizeci de ani, în epoca Facebook de
propria sa fiică. Naraţiunea alternează epistolarul clasic cu tipul de
comunicare al reţelei sociale, dînd povestirii aerul unui detectivism
sentimental.
Povestiri din carte au mai apărut pe LiterNet aici sau în Suplimentul de Cultură aici, iar site-ul Bookaholic o recomandă în articolul 10 cărți cadou pentru femeile din viața ta.
