vineri, 3 aprilie 2015

Interviul meu din „Suplimentul de cultură”

Un fragment din interviul pe care Eli Bădică mi l-a luat pentru Suplimentul de cultură:

foto: Mircea Struțeanu


Prezentarea de autor de pe clapeta copertei cartii Felii de lamaie este succinta, cititorul afla doar ca esti absolventa de Politehnica si a unui master de comunicare si ca ai texte in doua volume colective. Ce ne poti spune in plus despre tine, relevant pentru literatura ta?

Sunt o persoana mai degraba retrasa si tacuta, asa ca nu mi-e prea usor sa vorbesc despre mine. Daca ar fi sa dau un raspuns concret ar suna cam asa: sunt casatorita, am o fiica studenta, am un job fara legatura cu scrisul si prietenii mei continua sa se mire de faptul ca m-am apucat de scris.

Daca vrei sa ma intrebi de ce scriu, lucrurile devin mai nuantate. Fiindca am constatat ca atunci cand mi se pune intrebarea asta, lumea vrea de fapt sa afle de ce m-am apucat abia acum de scris. De ce inseamna de ce acum. Si apropo de asta, chiar azi am gasit pe internet un fragment din discursul lui Patrick Modiano la decernarea premiului Nobel pentru literatura, in care, printre altele, spunea (aici citez aproximativ) „un scriitor detine adeseori raporturi dificile cu vorbele“. Banuiesc ca nu e valabil pentru toti, dar in cazul meu acesta este unul din raspunsurile la de ce abia acum. Fiindca nici pentru mine raportul cu vorbele n-a fost usor, nu de la inceput si nu la fel de simplu precum raportul cu cifrele. Atunci cand eram eleva am primit doua etichete: „buna la matematica“ si „fara fior poetic“. Mi-a trebuit ceva timp ca sa ma hotarasc sa le dezlipesc colturile si sa le smulg. Si abia pe urma sa-mi construiesc raportul cu vorbele.

Si totusi, de ce scrii?

Presupun ca scrisul a venit ca reactie (poate intarziata) la un dezechilibru. Sa explic putin. Vin dintr-o generatie si dintr-un timp in care, odata ce porneai pe un drum, profesional vorbind, mergeai pe el, mai repede sau mai incet, fara sa te gandesti sa-l parasesti. Pentru ca e mai usor sa continui decat sa incepi ceva nou. A venit apoi revolutia si a zdruncinat mentalitatea asta. Au aparut indoielile. Au aparut nelinistile. Nu mai stiai de ce sa te apuci si unde sa te indrepti. Privirea laterala ajuta mult, dar te zapaceste. Am schimbat joburi, am schimbat directii, dar in tot timpul asta a existat o constanta: pasiunea mea pentru citit. Dorinta de a scrie era si ea pe undeva, ascunsa bine. Prea bine, as zice. Mi-am pus si eu intrebarea, de atatea ori, de ce m-am apucat de scris. Probabil ca sa indrept un dezechilibru, pe care pana atunci nu-l luasem in seama. Culmea este ca cei care ma cunosc ma considera o persoana extrem de echilibrata. O alta eticheta si, ca orice eticheta, e un adevar partial. Cand am inceput sa scriu era ca si cum puneam greutati pe balanta, care se dezechilibra insa tot mai tare. Asa ca acum n-am ce face decat sa continui.”

Interviul integral aici

2 comentarii:

  1. Echilibrat și miezos interviu, dacă a fost redat în ritmul vorbirii, înseamnă că vorbiți cum scrieți; pentru mine, asta e marca unui scriitor adevărat. Fraza cu citatul aproximativ din Mondiano a fost o cochetărie, eu unul n-am mai citit de foarte mult timp un interviu al unui scriitor care să-mi arate cât de precis știe ce face, poate de prin anii `90, la Nedelciu (știți că e etalonul meu de scriitor adevărat în literatura noastră, nu pot să mă abțin...) Nu există o vârstă pentru a debuta, eu chiar cred că generația noastră, a „decrețeilor”, nu avea niciun motiv să se grăbească să publice, n-are importanță ce, am fost mult prea prinși între două sisteme (poate trei) ca să avem pretenții de dumiriri epocale la douăzeci de ani; mărturisesc spăsit că eu nu m-am dumirit nici acum prea bine ce s-a petrecut cu noi în ultimii 25 de ani, dar e vorba doar de o experiență personală... Oricum, și acum, când văd, pe la diverse concursuri de debut specificația absurdă: „Pentru autori care nu au împlinit vârsta de 30 de ani”, mă apucă râsul. Nu știu ce-și închipuie respectivii redactori-organizatori că vor descoperi, niște genii din stirpea lui Eminescu, ori niște copii-minune gen Labiș? Pe lângă asta, de ce o operă (de debut sau nu) ar trebui să fie valorificată prin prisma vârstei fragede, tot nu pricep în ruptul capului. Îmi aduce aminte, oarecum, de scena în care Koroviev, Behemot și Azazelo vor să intre să bea o bere în restaurantul scriitorilor din Moscova, dar sunt opriți de portar, pe motiv că nu aveau legitimație de scriitor; Behemot replică invocând scuza că, fără doar și poate, nici Dostoievski n-avusese legitimație la vremea lui și, cu siguranță, nici Gogol sau ceilalți mari autori ruși... În fața intransigenței portarului, Koroviev vine cu argumentul suprem: se descoperă și-l întreabă pe cerberul sovietic: „De unde știi dumneata ce capodopere nemuritoare se găsesc în acest cap? Sau în acesta?” și cu un gest indică țeasta lui Behemot, acoperită cu un păr scurt și pufos ce aducea foarte mult cu blana de pisică... Am citat din memorie, sper că n-am deviat prea mult de la text... dar cam despre asta e vorba.
    Părerea mea este că nu ați debutat târziu. Și că sunteți făcută pentru asta. Jobul care asigură banii de coșniță poate fi oricare, pentru un artist adevărat (știm cu toții povestea lui Yves Tanguy și-a tramvaiului lui) și, într-un fel, eu cred că, mai ales în cazul scriitorilor români, slujba de toate zilele nici n-ar trebui să aibă vreo legătură cu lumea artistică, din același motiv ca și dumneavoastră... Cred, în final, că ați debutat când trebuia și, mai ales, foarte bine. Tot ce vă doresc este să continuați.
    V-am citit interviul cu un play-list Chavela Vargas pe fundal; mi-a rămas în cap refrenul „Ojala que te vaya bonito”. Și:
    Multă sănătate și tenacitate! (Pe lângă mulțumiri, le uitasem!) T.S.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc mult pentru cuvintele frumoase :)

      Ștergere